Mila

 

dreamstime_m_52604986.jpg

M-am întrebat adesea de ce există cerșetori. Ce îi face ca, oricât de mult ajutor ar primi, să mai găsească ceva de care să aibă nevoie și, în final, să aleagă același stil de viață. Am trăit experiența asta acum ceva timp când mi-am luat în grijă un astfel de suflet. O amărâtă, alungată de acasă, cu o poveste bine șlefuită și nici o soluție de mai bine. Nu că nu ar fi fost, dar le-a refuza pe toate. În schimb a primit cu umilință jumătate din dulapul meu de haine și pantofi, farfuria zilnică cu mâncare și bani pentru copilul care era pe undeva, niciodată cu ea. Așa, săptămână după săptămână, povestea ei a început să capete culoare și nevoile să fie tot mai mari. Până în ziua în care,  nemulțumită de prea puținii bani primiți, s-a pornind după mine pe stradă, jelindu-se și amenințându-mă cu Dumnezeu.  Am amenințat-o la rândul meu cu poliția și așa s-a rupt lanțul de iubire.

Mila. O manifestare a egoului, care joacă la două capete, punând bazele unei relații. Este produsul golurilor ascunse în sufletele oamenilor.

Cel care cere își plânge continuu de milă. E gol de propria valoare, de sens, de Dumnezeu.  Așteaptă atenție și o soluție din afara sa. Un pansament pe gol, care să i-l ascundă astfel încât să  nu-și mai vadă propria hidoșenie.  Devine dependent de a cere, de acea infuzie de viață – un drog ce îl distruge ușor și sigur pe dinăuntru.  Este agresiv pentru că la căldura pansamentului coace un buboi de furie pe condiția lui, ce se cere spart. În loc de recunoștință va țese subtil, în el, un sentiment al datoriei față de salvatorul lui. Iar asta îi va lega de celălalt cu un lanț invizibil, greu de dus.

Celălalt e milosul. Cel ce se vede superior și își percepe golul ca preaplin. Se simte respins, păcătos și trăiește într-o credința că a găsit metoda să-și încarce sufletul. Are nevoie de validare, un fel de recunoaștere din exterior cum că este generos, plin de iubire, de înțelegere, de acceptare. Atât de plin încât dă pe dinafară, oferindu-i cerșetorului un bănuț sau, după caz, ce cere el – atenție, pansament, plasture, pătură pe oglindă. Ca să țină vie relația dă drogul cu măsură. Azi un leu, mâine un leu…se hrănește din impresia de falsă mulțumire. Își creează un sens despre care crede, cu disperare, că-i este drum spre iertare. Adesea acceptă agresiunea din cealaltă parte ca pe un fel de ispășire.

Relația îi consumă pe amândoi,  adâncind golul și negura, pentru că nu poți să dai din ce nu ești și nici nu poți primi într-un hău pe care îl negi.

Abia când sunt complet epuizați pot vedea. Văd lanțul cu care și-au ferecat puterea, libertatea, demnitatea. Văd aceeași suferință care se manifestă, dual, în fiecare din ei. Atunci apare compasiunea. În lumina ei cerșetorul înțelege că Este și poate, folosind resurse interioare cu care să creeze  schimbare. Milosul devine conștient de potențialul său, își recâștigă stima de sine, iese din paradigma vinovăției și, în sfârșit e capabil să ofere undiță în loc de pește.

 

POSTUL – între obligație și conștiință

post.jpg

 

Iată-ne din nou în perioada aceea a anului în care, deodată, mai avem încă o preocupare – POSTUL.

Magazinele abundă de produse de post.  Rafturi  întregi de salamuri, conserve, prăjituri, pachete și pachețele cu tot ce vrei. Cam tot ceea ce mai deunăzi  era de frupt, azi are o variantă de post.

Postul a devenit comercial și motivațional. Asta se adaugă cumva  datoriei creștine și luptei personale, devenind un soi de aliniere la moda zilei.

Oamenii au diferite motive pentru care țin post. Își dai seama de ele după tonul din spatele cuvintelor „Țin post!”.

E postul evlavios, ținut cu oarece teamă de a nu scăpa ceva greșit în gură sau din gură; e postul la modă, ținut cu grija diversificării meniului și a unei întreceri culinare cu vecinele;  e postul cură de slăbire; e postul încrâncenat, ținut ca metodă de autodepășire, în luptă cu toate poftele spuse și nespuse;  e postul servitute, ținut că așa se face, cu jind și visare ascunsă la cele dulci și lumești; e postul jertfă, ținut cu speranța că greșelile de peste an vor fi șterse și uitate.

E postul centrat pe mâncare, așa cum toată viața noastră se consumă între cele 3 mese de peste zi.

Și totuși de ce ținem post?

Postul este o metodă de purificare spirituală, folosită din cele mai vechi timpuri, în multe culturi și civilizații.  E o metodă de ridicare a vibrației proprii până la un nivel de conștientizare care poate permite transcederea  actualului nivel de conștiință, adică mai exact un mod de a mai face încă un pas în drumul elevării și cunoașterii de Sine.  Este un mod de autovindecare, curățare, aliniere a corpurilor noastre – fizic, mental, emoțional – la adevărul , armonia și pacea Divinului din fiecare.

Postul presupune un act de voință liber consimțită și smerită de a contribui la creșterea nivelului de conștiință personal și colectiv. Că dacă ne ridicăm noi, prin simpla noastră prezență, influențăm structurile cu care interacționăm, deci și pe cei din jurul nostru (dacă aleg asta).

Postul se ține de obicei cu 40 de zile înainte de o mare sărbătoare, pentru ca 40 de zile este necesar ca o nouă vibrație să fie integrată în structurile tuturor corpurilor și, astfel transformați, să putem rezona cu vibrația înaltă a Sărbătorii și să ne încărcăm cu lumină.

Postul  începe cu purificarea corpului fizic, prin eliminarea hranei de origine animală. Animalele, ca orice ființe vii, au și ele un anume nivel de conștiință, mult sub nivelul  a ceea ce trebuie să fie conștiința umană.  Carnea animalului ucis conține în plus, în ea, emoțiile blocate din momentul morții.   Îngerând carne sau produse din animal, acea vibrație influențează vibrația noastră care, prin armonizare, coboară aliniindu-se la nivelul conștiinței animalului.  Este în principal nivelul fricii și instinctului.  Apare o diferență între conștiința și vibrația corpului, care duce în timp la tensiune, anxietate, oboseală și stres. Înlocuind hrana obișnuită cu produse vegetale, vibrația corpului nostru începe să crească de acolo, din punctul în care am coborât. Plantele sunt spirite mult mai elevate, care ne ajută să obținem  mai multă ușurință, satisfacție și o stare de bine a corpului.

Ridicând vibrația corpului fizic, corpul mental începe să se curețe. Gândurile de mânie, de poftă, de dușmănie se transformă, zi după zi. Apar alte perspective și  înțelesuri  ale situațiilor, evenimentelor, interacțiunilor cu ceilalți. Parcă vecinul nu  mai e chiar așa de nesuferit, șeful nu te mai enervează așa tare iar cearta cu partenerul de săptămâna trecută pare să aducă chiar oarece beneficii relației. Se instalează o liniște, o pace interioară care domolește emoțiile. De unde țandăra sărea la orice vorbă sau părere, acum putem să privim cu înțelegere punctul de vedere al celuilalt. Și uite așa, zi după zi, devenim tot mai apropiați de esența noastră, cunoscându-ne în variantele noaste mai înalte. De aici putem alege să trăim în continuare manifestânu-ne în forma noastră elevată  sau să ne cufundăm, din nou, în cotidian.

Știind toate astea înțelegem că postul e mai mult decât un regim alimentar. Este o perioadă în care alegem un nou mod de viață când atenția noastră se îndreaptă de la burtă, la ceea ce gândim și ce simțim. Ne ajutăm de o hrană mai ușoară ca să ne curățăm mintea pe care ne propunem să o direcționăm spre alinierea cu nivelele înalte de conștiință, ale păcii și iubirii.

Când reducem postul la ceea ce mâncăm și suntem în permanență într-un control vehement a ceea ce înghițim, cu o totală lipsă de prezență legat de ceea ce emitem, nu reușim decât să menținem stările joase de frică la care adăugăm vinovăția că am scăpat pe gât un biscuite cu lapte. Când mâncăm un conglomerat de aditivi cu iz de diverse, tânjind la gustul de mici și fleică pe grătar, intrăm pe tărâmul frustrării și rușinii care ne face foarte irascibili, departe de nivelul sfințeniei la care visăm.

Mult mai potrivit este să folosim această perioadă pentru a ne îndrepta spre noi, făcând acea muncă interioară de curățare mentală și emoțională, cu mai puține dorințe, nevoi și plăceri și cu mai mult spirit ecologic. Pentru că, așa cum chiar Iisus a spus „Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă. De are cineva urechi de auzit să audă.”

Ghost rider

Săptămâna trecută am fost să fac ITP-ul la maşină. Ceea ce părea o treabă plictisitoare pe care mai bine ar face-o altcineva, s-a dovedit a fi o experiență interesantă, încă o dovadă că Universul ne vorbeşte în cele mai bizare moduri.
Verificarea tehnică a durat puțin mai mult decât ar fi fost necesar, nu pentru că maşina ar fi avut ceva, ci pentru că domnul care a făcut inspecția a ținut morțiş să-mi recomande un film a cărui nume nu şi-l amintea. Ştia cine a jucat, anul filmului, o mulțime de date şi amanunte pe baza cărora a căutat pe net, însă făra prea mult succes. Într-un final, pentru că mă grăbeam, l-am rugat să-mi povestească, pe scurt, subiectul filmului. A zis aşa:
Nicholas Cage, în rolul lui Blaze, din iubire şi dedicare față de tatăl lui, a făcut un pact cu Diavolul ca să-și salveze tatăl aflat pe patul de moarte, în urma unui accident de motocicletă. Tatăl şi-a revenit, dar a murit la următorul accident. Blaze, plin de durere şi revoltă a fost nevoit să respecte condițiile pactului şi să devină slujitor al forțelor întunericului, luptător într-o luptă care nu era a lui. Ghost rider, Nicholas Cage, 2007 ( am găsit filmul!).
Nu m-am uitat la film, recunosc şi îmi cer iertare domnului de la ITP, dar la scurt timp după asta am avut acel AHA care s-a cerut împărtăşit.

Mulți dintre noi deja ştim că nu suntem pe aici nici la distracție, nici la a face o casă, o familie, a avea un serviciu şi a ieşi la pensie. Toate astea pot fi calea (sau nu), însă în nici un caz țelul. Țelul este de a ne redescoperi pe noi, cei adevărați, fără roluri, fără măști…nacked, iar pentru asta căutăm şi la un moment dat găsim cel mai potrivit drum. Pentru că suntem unici şi calea noastră e unică, chiar dacă direcția este aceeaşi pentru toți – dinspre întuneric spre lumină. Asta spune clar că oricum ar fi, întâi coborâm în întuneric după care, cu perseverență și multă muncă, ne îndreptăm spre lumină. Scopul vieții este însăşi calea, care se constituie ca o înşiruire de alegeri ce au menirea de a se transforma pe parcurs, din inconştinte în conştiente.
În spatele alegerilor sunt întotdeauna intențiile, care de obicei sunt bune. Pentru că da, nimeni nu vrea să facă rău.
O vorbă din popor spune însă că drumul spre iad este pavat cu bune intenții şi uite aşa ne putem trezi în cele mai deznădăjduite situații, ce par fără ieșire, deşi noi am vrut şi vrem ca totul să fie bine pentru toți. Asta cu binele pentru toți e deja cu un picior in the dark side, pentru că abia de desluşim care e binele nostru. De unde să-l mai ştim şi pe al tuturor.
Ne putem trezi înlănțuiți, din prea multă „iubire”, din dorința de a ajuta sau a salva, sau din ideea fixă că noi am găsit o cale și asta, singura, e cea mai bunā. Sunt acele manifestări ale egoului spiritual, mult mai perverse şi subtile decât manifestările clasice de ură, mândrie, judecată şi toate cele cu care ne mai luptăm noi pe față.
Doar că prea multă iubire se poate transforma în lipsă de iubire atunci când ne ținem agățați de oameni cu care nu mai rezonăm. E lipsă de iubire atunci când nu dai drumul la ceea ce e necesar să plece, mai exact ataşament, adică un pact nefericit.
Dorința de a ajuta sau salva cu orice preț este, după cum zice și filmul, un act de vânzare-cumpărare păgubos. Este o încălcare de liber arbitru, care nu rezolvă problema ce noi o vedem problemă, nici nu salvează pe nimeni, în schimb ne face părtaşi a unor destine pe care nu suntem chiar atât de convinşi că le putem duce. Nu că nu am fi puternici, dar nu sunt ale noastre şi asta înseamnă că de pe drum am luat-o prin păstăi.
Iar dacă noi am găsit căi care ni se potrivesc, să fim recunoscători, să mergem bucuroși înainte şi să nu trâmbițăm fără măsură cum că „asta e calea!”. Că orice cale are colțuri, cotloane și ne putem trezi la un moment dat într-o fundătură din care nu ne mai putem întoarce pentru că în spate e blocat de cei pe care i-am tras după noi. Mai înțelept este să mergem în linişte, armonie, echilibru, iar cei care se vor simți inspirați de starea noastră ni se vor alătura de bună voie. Şi nu, nu suntem chiar pe cale când avem boli sau ne simțim blocați în ițele propriilor alegeri. Atunci e cel mai bine să ne verificăm gps-ul.
Până la urmă important este să lăsăm drumurile și alegerile libere, păstrându-ne doar intenția curată. De fiecare dată când suntem la o răscruce, când vrem să spunem ceva, să facem ceva, să ajutăm pe cineva sau doar să ne dăm cu părerea legat de ce fac alții e bine să ne punem întâi o întrebare simplă: „Ce aş face acum, EU cel care sunt cu adevărat?” şi să aşteptăm preț de câteva minute răspunsul venit din linişte. E un preț mult mai mic comparativ cu prețul alegerilor făcute din obişnuință, din aliniere cu lumea sau din dorința de a ieşi în față. Putem fi siguri că adevăratul EU nu ne va trăda niciodată și nu ne va împinge pe căi ocolite. Astfel vom putea menține o cale, a noastră, pe care nu ne-o garantează nimeni ca fiind lină și umblată, dar pe care măcar vom merge liberi.

Ariciul

Pe când stăteam, la ceas de seară și în colț de drum la o vorbă cu prietena mea, dintr-un tufiș a răsărit , pe neașteptate, un arici. Așa ca toți aricii, mic, țepos, lent și ușor dezorientat. Cum nouă ne plac mult aricii, ne-am bucurat mult să-l vedem și să-i urăm drum bun. Am înțeles că nu are timp de irosit cu noi, angajat fiind in traversarea străzii, pentru a ajunge în grădina blocului, pesemne la familia lui. Ne-am asigurat chiar că drumul e liber, că nu trec mașini și ariciul e în deplină siguranță. Aparent în siguranță pentru că, deodată, din spatele aceluiași tufiș a sărit un fel de monstru, o namilă de femeie care s-a repezit cu pietre după ariciul nostru pașnic. Țipând de mama focului la el, aruncând fără noimă și fără să-l nimerească, l-a urmărit până a trecut strada și, mai apoi, în grădină. Mute de uimire am privit amândouă dezlănțuirea plină de ură până în momentul în care ne-am dezmeticit și am realizat că zgripțuroaica îl voia mort. Să vadă sânge curgând pe stradă! Am strigat atunci la ea să-l lase în pace, că e doar un arici nevinovat care nu deranjează pe nimeni, de altfel chiar folositor. Femeia, consternată că a fost văzută s-a opintit, s-a întors, a început să bâlbâie:

„Arici!!??? Nici n-am văzut ce e! Am crezut că-i șobolan!”

Confuză, mormăind în barbă a plecat, renunțând la gândul ucigaș.

Din cele mai vechi timpuri ariciul este un simbol al înțelepciunii, al viziunii și intuiției, fiind considerat sfătuitorul lui Dumnezeu la Facerea Lumii. Tot de pe atunci șobolanul a fost așezat la polul opus, evocând murdăria, distrugerea, opulența și avariția. Este simbolul minții cu pofta ei nestăvilită de a căuta hrană în lumea materială. Și unul și altul sunt creaturi ale Pământului cu scopuri bine definite, pentru că și lumina și întunericul sunt părți ale creației.

Ce anume însă ne poate face pe noi, oamenii să confundăm un arici cu un șobolan? Un înțelept cu un ignorant? Intuiția cu mintea?

Perspectiva noastră asupra lumii este dată de ceea ce suntem noi pe interior. De cele mai multe ori vine din ceea ce refuzăm să vedem că suntem, de ceea ce judecăm sau respingem. Lumea este oglinda noastră în care ne reflectăm cu o fantastică precizie. Acțiunile noastre în lume arată felul în care ne cunoaștem, ne acceptăm, ne iubim, felul în care suntem dispuși să manifestăm cea mai bună parte a noastră sau, din contră, pe cea mai întunecată.

Când ne urâm pentru că ne vedem plini de păcate, pofte, neputințe e foarte posibil să vedem o lume mizerabilă și meschină în care, chiar și pe mesagerul lui Dumnezeu îl percepem ca dușman. Ba mai mult, pentru că el ne poate arăta mizeria din noi, vrem cu tot dinadinsul să-l stârpim, să-l călcăm în picioare, să-l facem să dispară de pe fața Pământului sperând că odată cu el va dispărea și durerea noastră. Aruncăm cu pietre în el, în imaginea noastră despre noi, țipând că vrem o lume curată. De fapt ne țipăm neputința știind în adâncul sufletului că vedem ceea ce nu vrem să ne asumăm.

Cum ar fi dacă, visând la o lume curată, am fi conștienți de reflexiile noaste în lume? Dacă ne-am deschide inima și am îmbrățișa cu iubire orice experiență de viață, conștientizând că este oportunitatea noastră de a ne cunoaște și de a alege ce vrem să fim?

Dreptul la libertate

string.jpg

Trăim într-o lume aglomerată, unde e dificil să găsești un loc în care să respiri sau să parchezi. Când ai un loc al tău, un deal sau un garaj, ești cel mai fericit. Pe deal te simți liber și în pace. În garaj te simți cu mașina în siguranță. Nu deranjezi pe nimeni, doar respiri și parchezi. E un mod de a-ți trăi viața simplu și detașat de aglomerație.

Cum perspectiva asta asupra realității pare să nu fie chiar completă, am fost ajutată de câțiva colegi de trafic să o revizuiesc.

Se pare că asta cu respiratul și parcatul nu e o atitudine de șofer asumat, atâta timp cât zilele trecute m-am trezit cu mașina blocată, în propriul garaj, de către un alt conducător auto. Omul, cu o perspectivă total diferită și cu o realitate pe măsura perspectivei, în care tot ceea ce contează e propria persoană, a coborât liniștit din mașină și a plecat în treaba lui . În realitatea lui, faptul că cel blocat ar putea avea și el o altă treabă e total nesemnificativ. În definitiv fiecare cu treaba lui. Prima mea reacție a fost de lehamite. Apoi, luptătorul din mine s-a trezit și a chemat poliția care a făcut vâlvă în cartier cu stații, girofar și amenzi. Într-un final am găsit o rezolvare ca să pot pleca în treaba mea, fără să înțeleg mesajul pe care dragul de șofer s-a străduit să mi-l transmită. Așa că l-am primit din nou. De data asta pe farul din spate luat în viteză de un TIR pentru care strada pur și simplu s-a îngustat. Se întâmplă…Aici totul a devenit mult mai clar, când păgubitul (adică eu) a părut dintr-o dată să se transforme în vinovatul ce deranjează sistemul de asigurări.

Atunci am zis că e momentul să mă întreb ce am făcut atât de vital în viața mea, pe care o vreau doar simplă și în pace, încât alții nu mai au loc cu a lor.

Când alegi să devii creator conștient al vieții tale, cu singura dorință de a trăi liber și în pace, de multe ori te trezești că deranjezi. Sunt deranjați cei care, până să te apuce pe tine alegerile, îți conduceau cu iscusință viața. Adică, mai exact, trăiai pentru ca să le fie lor bine. Când simt că ți-a venit de binele tău, inconștient și subtil, cu disperarea celui care își pierde sensul, încearcă să te aducă înapoi…pe drumul cel bun. Nu pentru că binele tău ar coincide cu al lor sau pentru că te-ar iubi. Ci pentru că lor le e prea frică de schimbările pe care ai de gând să le aduci și care ar putea să-i pună și pe ei în fața unei alte perspective.

Se pun de-a curmezișul drumului, atacă cu agresivitatea celui care nu mai are nimic de pierdut, cu speranța să înțelegi că ești pe cale să produci dezastre. Că, doar să fii liber și la cârma vieții tale e similar cu un cataclism nuclear. E ca și cum încerci să le arăți că se poate trăi și altfel. Iar asta nu se poate!

Dacă atitudinea lor e justificată și demnă de compasiune, a ta însă poate deveni defensivă și confuză când nu privești obiectiv întreg tabloul. Apare o tendință de împotmolire și de cedare, menită doar să păstreze starea de aparent bine.

Oamenii cărora le-ai permis să-ți conducă viața sunt cei pe care i-ai făcut mai mari și mai puternici decât tine. Sunt cei cărora le-ai permis să te limiteze pentru că te-ai simțit vinovat să-i depășești. Cumva gândești că nu se face să treci peste regulile și cuvântul lor, că doar ei te-au făcut…mare și ce ești acum.

Sunt oamenii pe care i-ai admirat și, de multe ori, i-ai urmat, văzând în ei modele de succes. Și e posibil chiar să fie oameni de succes și demni de admirat. Doar că ei nu sunt TU, iar drumul lor spre succes nu e drumul tău.

Le-ai dat puterea ta și dreptul de a decide pentru tine, considerând asta recunoștință pentru că, cândva, te-au îndrumat sau ajutat.

Când vrei să trăiești o viață liberă și conștientă este importantă înțelegerea faptului că nu ești dator nimănui. Cu toți, maeștri și discipoli, am învățat împreună, unii de la alții și unii cu alții. Toți am ieșit îmbogățiți din fiecare lecție de viață, așa că nu mai este loc de îndatorări.

Ai dreptul să fii TU cel care ești cu adevărat, să fii liber și să zbori cât de sus te țin aripile. Atâta timp cât nu încalci legile Universului, ai dreptul să alegi experiențele pe care vrei să le trăiești, fără să le mai treci prin filtrele judecăților care nici măcar nu-ți aparțin.

Iar oamenii care ți-au fost alături au dreptul să aleagă și ei. Pot merge alături de tine, pe un drum pavat cu alte valori, de libertate, respect și autenticitate, luminat de razele blânde ale conștienței, sau pot rămâne pe calea lor, a luptelor de putere și judecăților.

Într-o lume aglomerată, unde e greu să găsești un loc în care să respiri sau să parchezi, singura garanție a păcii este să alegi să fii TU, liber de orice căutări, constrângeri, lupte, judecăți și prejudecăți, în armonie cu legile Universale, singurele pe care ești dator să le știi și să le respecți. Atunci toate vor veni de la Sine.

Săptămana luminată și alegerea noilor începuturi

Iată-ne eliberați!

A trecut săptămâna patimilor. Le-am depășit cumva, înțelegând iluzia. Cum că am învinovățit pe nedrept trupul, crezând că ne limitează libertatea, ne face să suferim și în final ne stinge din viață. Am înțeles că am făcut din el un simbol al fricii și, atacând trupul am încercat să ucidem propria frică. Am învins moartea atunci când ne-am predat, în credință. În pace. Am înțeles că în iubire nu există frică.

Am sărbătorit revelarea, fiecare cum ne-am priceput. Cu ouă, cozonac, pască, sarmale, miel, stropite toate din abundență, pentru gust. După puteri. Pe alocuri cu câte un grătar, amintind de vremurile străvechi în care fiecare treaptă de inițiere era încheiată cu o jertfă. Punând cu umilință pe altar un vițel, o oaie, o fecioară…tot după puteri, plăteam zeilor intrarea într-o nouă etapă. Ca să fie îndurători. Și îndestulați… Ups, le-am amestecat. Asta e de dinainte, de pe când iepurașul făcea ouă.

Iar Iisus tocmai asta e venit să ne spună. Că nu-i nevoie de jertfă, că Tatăl e iubire și în iubire suntem Una cu El. Că nu suntem trupul și că trupul chiar nu e vinovat. Ca să nu o luam de la capăt, admitem că am înțeles, motiv pentru care am petrecut, așa cum se petrece la încheierea oricărui ciclu de învățământ. Doar că în loc de diplomă am primit lumină.

De astăzi intrăm într-o perioadă de integrare. Săptămâna luminată. Ne amintim de asta de fiecare dată când ne întâlnim cu un frate și îl salutăm. Admitem ca am înțeles și cum e cu înfrățirea. Toți suntem frați intru Cristos.

Perioada asta e ceva asemănător cu ieșirea la soare după ce ai stat o vreme în beci. Senzația aia de prea multă lumina cu care ochii trebuie să se obișnuiască.

Iar mintea să se alinieze cu libertatea. Pentru minte asta înseamnă să facă o nouă configurare a înțelesurilor și să creeze noi contexte ce să justifice noile înțelesuri. Adică să creeze o nouă realitate pe baza noilor învățături.

Pentru minte așa ceva este revoltător. Ei nu-i plac salturile. În plus o deranjează faptul că a fost pusă în lumină și descoperită că umblă cu iluzii. Cu cioara vopsită adică.

Minții îi plac atașamentele, mai cu seamă cele de trecut. Se poate și de viitor, dar nu-i atât de real. Trecutul e ceva cunoscut, deci sigur, chiar dacă a fost împletit din suferință și separare. Mintea, agățată de ce știe, vrea cu tot dinadinsul să ne întoarcă. Încearcă acum să creeze contexte asemănătoare cu cele vechi, care să îi redea confortul. Se folosește de imaginile trecutului, prezentându-le drept pierderi și surse de suferință. Ea zice că, dacă nu ne întoarcem la ce am fost, vom suferi și vom muri.

În traducerea vieții de zi cu zi asta ar suna cam așa: ai avut un serviciu care nu te împlinea și de care tocmai te-ai eliberat? Caută-ți alt serviciu în care să faci cam aceleași lucruri, dar măcar să primești mai mulți bani. Dacă nu ai serviciu ai să mori. Bine, ăsta e un exemplu fictiv, pur didactic pentru că în realitate noi suntem împliniți și abia așteptăm ziua de mâine, ca să mergem la serviciu.

Doar că tocmai am învins moartea și acum știm că noul nu este despre re-crearea trecutului. Noul este despre creativitate, despre ceva ce deține o valoarea nouă. Noul e un înțeles nou într-un context nou. Sau un înțeles nou într-un context vechi. Noul este despre înțelesuri, iar înțelesurile sunt în afara materiei, în conștiintă. Noul e o alegere.

Nu ne putem baza pe minte să facă alegeri sau să înțeleagă ceva. Alegerea e la noi, cei care ne-am re-născut, dincolo de minte, în lumină.

Berzele

Universul ne vorbește prin povești. Ca orice poveste, și cele ale Universului sunt miraculoase și pline de înțelesuri tainice, care te incită să la deslușești. În lumea magică a Universului se intră așa cum ascultă copiii povestea de noapte bună: cu inocență, curiozitate, emoție, sfioșenie; cu respect față de povestitor și mult drag de personajele fantastice. În poveștile Universului sunt invitați să joace vecini, colegi, rude, pomi, fluturi, nori și câteodată chiar soarele. Universul tâlcuiește istorii din orice și ni le dăruiește cu grație și cu toată iubirea pe care ne-o poartă.

Așa gândeam privind pe fereastră la stolul de berze ce desena cercuri pe deasupra blocurilor. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată atâtea berze planând maiestos peste oraș. Un oraș de altfel mult prea prins cu treburile multe din Vinerea Mare.

Încă doua cercuri și au dispărut ca prin farmec. Toate.

În locul lor, din spatele blocului s-a ridicat, amenințător, un nor negru de fum. A urmat o bubuitură. Claxoane. Panică. Sirene. Norul negru a acoperit cerul, iar orașul s-a oprit din freamăt. Pompierii, destoinici și mereu la datorie au stins vâlvătaia pornită din senin. În locul ei s-a așezat un miros greu de cauciuc ars. Mașina nou nouță, marcă de renume, a rămas scrum pe marginea trotuarului. Orașul a intrat din nou în vrie pentru că treburile sunt multe și nu lasă prea mult timp de întrebări. Și nici loc de răspunsuri.

Rămasă cu ochii lipiți de fereastră, doar pentru simplul motiv că nu-mi venea să cred ce văd, am zărit venind din depărtare, din nou, berzele. În rotocoale, plutind liniștite, au trecut peste orașul prea ocupat ca să le salute.

Ceva or fi vrut totuși să ne spună, îmi zic, și mă pornesc să caut despre berze.

„Barza, simbol al primăverii, vestitor al venirii pe lume a copiilor, este considerată în folclorul popular o pasăre sfântă. Când barza își face cuib pe o casă se zice că acea casă e protejată. Dar dacă proprietarul îi strică cuibul, atunci riscă să-și piardă locuința în incendiu.”, spune prin folclor, de unde se vede treaba că legătura dintre berze și foc e știută din vechime.

Dacă venim în timpurile noastre, mai exact în Vinerea Mare, devine lesne de descifrat misterul poveștii.

Berzele sunt simbolul renașterii, al redeșteptării și aducerii la lumină a copilului interior, a cărui voce am acoperit-o de mult. Ele vestesc Învierea. Iisus este modelul renașterii, dar renașterea însăși este aprinderea în mințile noastre a scânteii ce a fost pusă acolo încă de la început. Și uitată. Când vin, berzele ne anunță că e timpul să ne reamintim.

Acolo unde vin berzele, inimile sunt deschise să primească darurile. Sunt deschise să retrezească copilul interior, inocența și smerenia. Sunt deschise spre a-l primi pe Cristos. Sub protecția Lui frica dispare și își face loc iubirea.

Acolo unde berzele sunt alungate, gândind că strică acoperișul sau estetica, inimile sunt goale. Berzele pleacă și odată cu ele și protecția. Confuzi, cu o ierarhie a valorilor răsturnată, oamenii fără berze devin o pradă ușoară pentru acele energii a căror hrană e suferința.

Când ignorăm berzele, sufletul nostru rămâne pradă focului ce ne va mistui pe interior, făcând scrum tot ce am agonisit cu trudă, în iluzia că asta ne dă valoare.

Să primim cu bucurie primăvara, berzele, renașterea și lumina. Să le facem loc în inimi și să le dăm voie să ne protejeze.