Ghost rider

Săptămâna trecută am fost să fac ITP-ul la maşină. Ceea ce părea o treabă plictisitoare pe care mai bine ar face-o altcineva, s-a dovedit a fi o experiență interesantă, încă o dovadă că Universul ne vorbeşte în cele mai bizare moduri.
Verificarea tehnică a durat puțin mai mult decât ar fi fost necesar, nu pentru că maşina ar fi avut ceva, ci pentru că domnul care a făcut inspecția a ținut morțiş să-mi recomande un film a cărui nume nu şi-l amintea. Ştia cine a jucat, anul filmului, o mulțime de date şi amanunte pe baza cărora a căutat pe net, însă făra prea mult succes. Într-un final, pentru că mă grăbeam, l-am rugat să-mi povestească, pe scurt, subiectul filmului. A zis aşa:
Nicholas Cage, în rolul lui Blaze, din iubire şi dedicare față de tatăl lui, a făcut un pact cu Diavolul ca să-și salveze tatăl aflat pe patul de moarte, în urma unui accident de motocicletă. Tatăl şi-a revenit, dar a murit la următorul accident. Blaze, plin de durere şi revoltă a fost nevoit să respecte condițiile pactului şi să devină slujitor al forțelor întunericului, luptător într-o luptă care nu era a lui. Ghost rider, Nicholas Cage, 2007 ( am găsit filmul!).
Nu m-am uitat la film, recunosc şi îmi cer iertare domnului de la ITP, dar la scurt timp după asta am avut acel AHA care s-a cerut împărtăşit.

Mulți dintre noi deja ştim că nu suntem pe aici nici la distracție, nici la a face o casă, o familie, a avea un serviciu şi a ieşi la pensie. Toate astea pot fi calea (sau nu), însă în nici un caz țelul. Țelul este de a ne redescoperi pe noi, cei adevărați, fără roluri, fără măști…nacked, iar pentru asta căutăm şi la un moment dat găsim cel mai potrivit drum. Pentru că suntem unici şi calea noastră e unică, chiar dacă direcția este aceeaşi pentru toți – dinspre întuneric spre lumină. Asta spune clar că oricum ar fi, întâi coborâm în întuneric după care, cu perseverență și multă muncă, ne îndreptăm spre lumină. Scopul vieții este însăşi calea, care se constituie ca o înşiruire de alegeri ce au menirea de a se transforma pe parcurs, din inconştinte în conştiente.
În spatele alegerilor sunt întotdeauna intențiile, care de obicei sunt bune. Pentru că da, nimeni nu vrea să facă rău.
O vorbă din popor spune însă că drumul spre iad este pavat cu bune intenții şi uite aşa ne putem trezi în cele mai deznădăjduite situații, ce par fără ieșire, deşi noi am vrut şi vrem ca totul să fie bine pentru toți. Asta cu binele pentru toți e deja cu un picior in the dark side, pentru că abia de desluşim care e binele nostru. De unde să-l mai ştim şi pe al tuturor.
Ne putem trezi înlănțuiți, din prea multă „iubire”, din dorința de a ajuta sau a salva, sau din ideea fixă că noi am găsit o cale și asta, singura, e cea mai bunā. Sunt acele manifestări ale egoului spiritual, mult mai perverse şi subtile decât manifestările clasice de ură, mândrie, judecată şi toate cele cu care ne mai luptăm noi pe față.
Doar că prea multă iubire se poate transforma în lipsă de iubire atunci când ne ținem agățați de oameni cu care nu mai rezonăm. E lipsă de iubire atunci când nu dai drumul la ceea ce e necesar să plece, mai exact ataşament, adică un pact nefericit.
Dorința de a ajuta sau salva cu orice preț este, după cum zice și filmul, un act de vânzare-cumpărare păgubos. Este o încălcare de liber arbitru, care nu rezolvă problema ce noi o vedem problemă, nici nu salvează pe nimeni, în schimb ne face părtaşi a unor destine pe care nu suntem chiar atât de convinşi că le putem duce. Nu că nu am fi puternici, dar nu sunt ale noastre şi asta înseamnă că de pe drum am luat-o prin păstăi.
Iar dacă noi am găsit căi care ni se potrivesc, să fim recunoscători, să mergem bucuroși înainte şi să nu trâmbițăm fără măsură cum că „asta e calea!”. Că orice cale are colțuri, cotloane și ne putem trezi la un moment dat într-o fundătură din care nu ne mai putem întoarce pentru că în spate e blocat de cei pe care i-am tras după noi. Mai înțelept este să mergem în linişte, armonie, echilibru, iar cei care se vor simți inspirați de starea noastră ni se vor alătura de bună voie. Şi nu, nu suntem chiar pe cale când avem boli sau ne simțim blocați în ițele propriilor alegeri. Atunci e cel mai bine să ne verificăm gps-ul.
Până la urmă important este să lăsăm drumurile și alegerile libere, păstrându-ne doar intenția curată. De fiecare dată când suntem la o răscruce, când vrem să spunem ceva, să facem ceva, să ajutăm pe cineva sau doar să ne dăm cu părerea legat de ce fac alții e bine să ne punem întâi o întrebare simplă: „Ce aş face acum, EU cel care sunt cu adevărat?” şi să aşteptăm preț de câteva minute răspunsul venit din linişte. E un preț mult mai mic comparativ cu prețul alegerilor făcute din obişnuință, din aliniere cu lumea sau din dorința de a ieşi în față. Putem fi siguri că adevăratul EU nu ne va trăda niciodată și nu ne va împinge pe căi ocolite. Astfel vom putea menține o cale, a noastră, pe care nu ne-o garantează nimeni ca fiind lină și umblată, dar pe care măcar vom merge liberi.

Ariciul

Pe când stăteam, la ceas de seară și în colț de drum la o vorbă cu prietena mea, dintr-un tufiș a răsărit , pe neașteptate, un arici. Așa ca toți aricii, mic, țepos, lent și ușor dezorientat. Cum nouă ne plac mult aricii, ne-am bucurat mult să-l vedem și să-i urăm drum bun. Am înțeles că nu are timp de irosit cu noi, angajat fiind in traversarea străzii, pentru a ajunge în grădina blocului, pesemne la familia lui. Ne-am asigurat chiar că drumul e liber, că nu trec mașini și ariciul e în deplină siguranță. Aparent în siguranță pentru că, deodată, din spatele aceluiași tufiș a sărit un fel de monstru, o namilă de femeie care s-a repezit cu pietre după ariciul nostru pașnic. Țipând de mama focului la el, aruncând fără noimă și fără să-l nimerească, l-a urmărit până a trecut strada și, mai apoi, în grădină. Mute de uimire am privit amândouă dezlănțuirea plină de ură până în momentul în care ne-am dezmeticit și am realizat că zgripțuroaica îl voia mort. Să vadă sânge curgând pe stradă! Am strigat atunci la ea să-l lase în pace, că e doar un arici nevinovat care nu deranjează pe nimeni, de altfel chiar folositor. Femeia, consternată că a fost văzută s-a opintit, s-a întors, a început să bâlbâie:

„Arici!!??? Nici n-am văzut ce e! Am crezut că-i șobolan!”

Confuză, mormăind în barbă a plecat, renunțând la gândul ucigaș.

Din cele mai vechi timpuri ariciul este un simbol al înțelepciunii, al viziunii și intuiției, fiind considerat sfătuitorul lui Dumnezeu la Facerea Lumii. Tot de pe atunci șobolanul a fost așezat la polul opus, evocând murdăria, distrugerea, opulența și avariția. Este simbolul minții cu pofta ei nestăvilită de a căuta hrană în lumea materială. Și unul și altul sunt creaturi ale Pământului cu scopuri bine definite, pentru că și lumina și întunericul sunt părți ale creației.

Ce anume însă ne poate face pe noi, oamenii să confundăm un arici cu un șobolan? Un înțelept cu un ignorant? Intuiția cu mintea?

Perspectiva noastră asupra lumii este dată de ceea ce suntem noi pe interior. De cele mai multe ori vine din ceea ce refuzăm să vedem că suntem, de ceea ce judecăm sau respingem. Lumea este oglinda noastră în care ne reflectăm cu o fantastică precizie. Acțiunile noastre în lume arată felul în care ne cunoaștem, ne acceptăm, ne iubim, felul în care suntem dispuși să manifestăm cea mai bună parte a noastră sau, din contră, pe cea mai întunecată.

Când ne urâm pentru că ne vedem plini de păcate, pofte, neputințe e foarte posibil să vedem o lume mizerabilă și meschină în care, chiar și pe mesagerul lui Dumnezeu îl percepem ca dușman. Ba mai mult, pentru că el ne poate arăta mizeria din noi, vrem cu tot dinadinsul să-l stârpim, să-l călcăm în picioare, să-l facem să dispară de pe fața Pământului sperând că odată cu el va dispărea și durerea noastră. Aruncăm cu pietre în el, în imaginea noastră despre noi, țipând că vrem o lume curată. De fapt ne țipăm neputința știind în adâncul sufletului că vedem ceea ce nu vrem să ne asumăm.

Cum ar fi dacă, visând la o lume curată, am fi conștienți de reflexiile noaste în lume? Dacă ne-am deschide inima și am îmbrățișa cu iubire orice experiență de viață, conștientizând că este oportunitatea noastră de a ne cunoaște și de a alege ce vrem să fim?

Dreptul la libertate

string.jpg

Trăim într-o lume aglomerată, unde e dificil să găsești un loc în care să respiri sau să parchezi. Când ai un loc al tău, un deal sau un garaj, ești cel mai fericit. Pe deal te simți liber și în pace. În garaj te simți cu mașina în siguranță. Nu deranjezi pe nimeni, doar respiri și parchezi. E un mod de a-ți trăi viața simplu și detașat de aglomerație.

Cum perspectiva asta asupra realității pare să nu fie chiar completă, am fost ajutată de câțiva colegi de trafic să o revizuiesc.

Se pare că asta cu respiratul și parcatul nu e o atitudine de șofer asumat, atâta timp cât zilele trecute m-am trezit cu mașina blocată, în propriul garaj, de către un alt conducător auto. Omul, cu o perspectivă total diferită și cu o realitate pe măsura perspectivei, în care tot ceea ce contează e propria persoană, a coborât liniștit din mașină și a plecat în treaba lui . În realitatea lui, faptul că cel blocat ar putea avea și el o altă treabă e total nesemnificativ. În definitiv fiecare cu treaba lui. Prima mea reacție a fost de lehamite. Apoi, luptătorul din mine s-a trezit și a chemat poliția care a făcut vâlvă în cartier cu stații, girofar și amenzi. Într-un final am găsit o rezolvare ca să pot pleca în treaba mea, fără să înțeleg mesajul pe care dragul de șofer s-a străduit să mi-l transmită. Așa că l-am primit din nou. De data asta pe farul din spate luat în viteză de un TIR pentru care strada pur și simplu s-a îngustat. Se întâmplă…Aici totul a devenit mult mai clar, când păgubitul (adică eu) a părut dintr-o dată să se transforme în vinovatul ce deranjează sistemul de asigurări.

Atunci am zis că e momentul să mă întreb ce am făcut atât de vital în viața mea, pe care o vreau doar simplă și în pace, încât alții nu mai au loc cu a lor.

Când alegi să devii creator conștient al vieții tale, cu singura dorință de a trăi liber și în pace, de multe ori te trezești că deranjezi. Sunt deranjați cei care, până să te apuce pe tine alegerile, îți conduceau cu iscusință viața. Adică, mai exact, trăiai pentru ca să le fie lor bine. Când simt că ți-a venit de binele tău, inconștient și subtil, cu disperarea celui care își pierde sensul, încearcă să te aducă înapoi…pe drumul cel bun. Nu pentru că binele tău ar coincide cu al lor sau pentru că te-ar iubi. Ci pentru că lor le e prea frică de schimbările pe care ai de gând să le aduci și care ar putea să-i pună și pe ei în fața unei alte perspective.

Se pun de-a curmezișul drumului, atacă cu agresivitatea celui care nu mai are nimic de pierdut, cu speranța să înțelegi că ești pe cale să produci dezastre. Că, doar să fii liber și la cârma vieții tale e similar cu un cataclism nuclear. E ca și cum încerci să le arăți că se poate trăi și altfel. Iar asta nu se poate!

Dacă atitudinea lor e justificată și demnă de compasiune, a ta însă poate deveni defensivă și confuză când nu privești obiectiv întreg tabloul. Apare o tendință de împotmolire și de cedare, menită doar să păstreze starea de aparent bine.

Oamenii cărora le-ai permis să-ți conducă viața sunt cei pe care i-ai făcut mai mari și mai puternici decât tine. Sunt cei cărora le-ai permis să te limiteze pentru că te-ai simțit vinovat să-i depășești. Cumva gândești că nu se face să treci peste regulile și cuvântul lor, că doar ei te-au făcut…mare și ce ești acum.

Sunt oamenii pe care i-ai admirat și, de multe ori, i-ai urmat, văzând în ei modele de succes. Și e posibil chiar să fie oameni de succes și demni de admirat. Doar că ei nu sunt TU, iar drumul lor spre succes nu e drumul tău.

Le-ai dat puterea ta și dreptul de a decide pentru tine, considerând asta recunoștință pentru că, cândva, te-au îndrumat sau ajutat.

Când vrei să trăiești o viață liberă și conștientă este importantă înțelegerea faptului că nu ești dator nimănui. Cu toți, maeștri și discipoli, am învățat împreună, unii de la alții și unii cu alții. Toți am ieșit îmbogățiți din fiecare lecție de viață, așa că nu mai este loc de îndatorări.

Ai dreptul să fii TU cel care ești cu adevărat, să fii liber și să zbori cât de sus te țin aripile. Atâta timp cât nu încalci legile Universului, ai dreptul să alegi experiențele pe care vrei să le trăiești, fără să le mai treci prin filtrele judecăților care nici măcar nu-ți aparțin.

Iar oamenii care ți-au fost alături au dreptul să aleagă și ei. Pot merge alături de tine, pe un drum pavat cu alte valori, de libertate, respect și autenticitate, luminat de razele blânde ale conștienței, sau pot rămâne pe calea lor, a luptelor de putere și judecăților.

Într-o lume aglomerată, unde e greu să găsești un loc în care să respiri sau să parchezi, singura garanție a păcii este să alegi să fii TU, liber de orice căutări, constrângeri, lupte, judecăți și prejudecăți, în armonie cu legile Universale, singurele pe care ești dator să le știi și să le respecți. Atunci toate vor veni de la Sine.

Săptămana luminată și alegerea noilor începuturi

Iată-ne eliberați!

A trecut săptămâna patimilor. Le-am depășit cumva, înțelegând iluzia. Cum că am învinovățit pe nedrept trupul, crezând că ne limitează libertatea, ne face să suferim și în final ne stinge din viață. Am înțeles că am făcut din el un simbol al fricii și, atacând trupul am încercat să ucidem propria frică. Am învins moartea atunci când ne-am predat, în credință. În pace. Am înțeles că în iubire nu există frică.

Am sărbătorit revelarea, fiecare cum ne-am priceput. Cu ouă, cozonac, pască, sarmale, miel, stropite toate din abundență, pentru gust. După puteri. Pe alocuri cu câte un grătar, amintind de vremurile străvechi în care fiecare treaptă de inițiere era încheiată cu o jertfă. Punând cu umilință pe altar un vițel, o oaie, o fecioară…tot după puteri, plăteam zeilor intrarea într-o nouă etapă. Ca să fie îndurători. Și îndestulați… Ups, le-am amestecat. Asta e de dinainte, de pe când iepurașul făcea ouă.

Iar Iisus tocmai asta e venit să ne spună. Că nu-i nevoie de jertfă, că Tatăl e iubire și în iubire suntem Una cu El. Că nu suntem trupul și că trupul chiar nu e vinovat. Ca să nu o luam de la capăt, admitem că am înțeles, motiv pentru care am petrecut, așa cum se petrece la încheierea oricărui ciclu de învățământ. Doar că în loc de diplomă am primit lumină.

De astăzi intrăm într-o perioadă de integrare. Săptămâna luminată. Ne amintim de asta de fiecare dată când ne întâlnim cu un frate și îl salutăm. Admitem ca am înțeles și cum e cu înfrățirea. Toți suntem frați intru Cristos.

Perioada asta e ceva asemănător cu ieșirea la soare după ce ai stat o vreme în beci. Senzația aia de prea multă lumina cu care ochii trebuie să se obișnuiască.

Iar mintea să se alinieze cu libertatea. Pentru minte asta înseamnă să facă o nouă configurare a înțelesurilor și să creeze noi contexte ce să justifice noile înțelesuri. Adică să creeze o nouă realitate pe baza noilor învățături.

Pentru minte așa ceva este revoltător. Ei nu-i plac salturile. În plus o deranjează faptul că a fost pusă în lumină și descoperită că umblă cu iluzii. Cu cioara vopsită adică.

Minții îi plac atașamentele, mai cu seamă cele de trecut. Se poate și de viitor, dar nu-i atât de real. Trecutul e ceva cunoscut, deci sigur, chiar dacă a fost împletit din suferință și separare. Mintea, agățată de ce știe, vrea cu tot dinadinsul să ne întoarcă. Încearcă acum să creeze contexte asemănătoare cu cele vechi, care să îi redea confortul. Se folosește de imaginile trecutului, prezentându-le drept pierderi și surse de suferință. Ea zice că, dacă nu ne întoarcem la ce am fost, vom suferi și vom muri.

În traducerea vieții de zi cu zi asta ar suna cam așa: ai avut un serviciu care nu te împlinea și de care tocmai te-ai eliberat? Caută-ți alt serviciu în care să faci cam aceleași lucruri, dar măcar să primești mai mulți bani. Dacă nu ai serviciu ai să mori. Bine, ăsta e un exemplu fictiv, pur didactic pentru că în realitate noi suntem împliniți și abia așteptăm ziua de mâine, ca să mergem la serviciu.

Doar că tocmai am învins moartea și acum știm că noul nu este despre re-crearea trecutului. Noul este despre creativitate, despre ceva ce deține o valoarea nouă. Noul e un înțeles nou într-un context nou. Sau un înțeles nou într-un context vechi. Noul este despre înțelesuri, iar înțelesurile sunt în afara materiei, în conștiintă. Noul e o alegere.

Nu ne putem baza pe minte să facă alegeri sau să înțeleagă ceva. Alegerea e la noi, cei care ne-am re-născut, dincolo de minte, în lumină.

Berzele

Universul ne vorbește prin povești. Ca orice poveste, și cele ale Universului sunt miraculoase și pline de înțelesuri tainice, care te incită să la deslușești. În lumea magică a Universului se intră așa cum ascultă copiii povestea de noapte bună: cu inocență, curiozitate, emoție, sfioșenie; cu respect față de povestitor și mult drag de personajele fantastice. În poveștile Universului sunt invitați să joace vecini, colegi, rude, pomi, fluturi, nori și câteodată chiar soarele. Universul tâlcuiește istorii din orice și ni le dăruiește cu grație și cu toată iubirea pe care ne-o poartă.

Așa gândeam privind pe fereastră la stolul de berze ce desena cercuri pe deasupra blocurilor. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată atâtea berze planând maiestos peste oraș. Un oraș de altfel mult prea prins cu treburile multe din Vinerea Mare.

Încă doua cercuri și au dispărut ca prin farmec. Toate.

În locul lor, din spatele blocului s-a ridicat, amenințător, un nor negru de fum. A urmat o bubuitură. Claxoane. Panică. Sirene. Norul negru a acoperit cerul, iar orașul s-a oprit din freamăt. Pompierii, destoinici și mereu la datorie au stins vâlvătaia pornită din senin. În locul ei s-a așezat un miros greu de cauciuc ars. Mașina nou nouță, marcă de renume, a rămas scrum pe marginea trotuarului. Orașul a intrat din nou în vrie pentru că treburile sunt multe și nu lasă prea mult timp de întrebări. Și nici loc de răspunsuri.

Rămasă cu ochii lipiți de fereastră, doar pentru simplul motiv că nu-mi venea să cred ce văd, am zărit venind din depărtare, din nou, berzele. În rotocoale, plutind liniștite, au trecut peste orașul prea ocupat ca să le salute.

Ceva or fi vrut totuși să ne spună, îmi zic, și mă pornesc să caut despre berze.

„Barza, simbol al primăverii, vestitor al venirii pe lume a copiilor, este considerată în folclorul popular o pasăre sfântă. Când barza își face cuib pe o casă se zice că acea casă e protejată. Dar dacă proprietarul îi strică cuibul, atunci riscă să-și piardă locuința în incendiu.”, spune prin folclor, de unde se vede treaba că legătura dintre berze și foc e știută din vechime.

Dacă venim în timpurile noastre, mai exact în Vinerea Mare, devine lesne de descifrat misterul poveștii.

Berzele sunt simbolul renașterii, al redeșteptării și aducerii la lumină a copilului interior, a cărui voce am acoperit-o de mult. Ele vestesc Învierea. Iisus este modelul renașterii, dar renașterea însăși este aprinderea în mințile noastre a scânteii ce a fost pusă acolo încă de la început. Și uitată. Când vin, berzele ne anunță că e timpul să ne reamintim.

Acolo unde vin berzele, inimile sunt deschise să primească darurile. Sunt deschise să retrezească copilul interior, inocența și smerenia. Sunt deschise spre a-l primi pe Cristos. Sub protecția Lui frica dispare și își face loc iubirea.

Acolo unde berzele sunt alungate, gândind că strică acoperișul sau estetica, inimile sunt goale. Berzele pleacă și odată cu ele și protecția. Confuzi, cu o ierarhie a valorilor răsturnată, oamenii fără berze devin o pradă ușoară pentru acele energii a căror hrană e suferința.

Când ignorăm berzele, sufletul nostru rămâne pradă focului ce ne va mistui pe interior, făcând scrum tot ce am agonisit cu trudă, în iluzia că asta ne dă valoare.

Să primim cu bucurie primăvara, berzele, renașterea și lumina. Să le facem loc în inimi și să le dăm voie să ne protejeze.

Mesajul răstignirii

dreamstime_xxl_109887762.jpg

Ca tot creștinul în săptămâna mare, încercând să mă mai luminez puțin, reflectam la mesajul răstignirii. O suferință extremă prin care trebuie să trecem ne dă șansa de a ne mântui? Asta o fi?

Și cum se întâmplă de obicei atunci când vrei să treci peste limitele impuse, ispita nu a întârziat să schimbe gândurile spre ceva mult mai practic și mai lumesc.

Concluzia a fost că dacă merg acum la supermarket pot evita aglomerația din următoarele zile și am șansa de a nu mai trăi pe propria piele relația de invers proporționalitate dintre abisul rafturilor și imensitatea cozilor.  Așa că fără răspunsuri dar cu scop, am trecut direct la acțiune.

S-a dovedit a fi o alegere inspirată.  Atmosfera relaxantă și abundența de produse m-a introdus fix în bucuria cu care tot omul umple coșul, în așteptarea sărbătorilor.  Mă rog, e și asta o temă de reflecție. Tot cu bucurie am constatat că nici la casele de marcat nu e cine știe ce aglomerație. Câte unul, doi cumpărători cam peste tot. Am ales din ochi una din case, una la care durata de închidere a bonului ultimului client să-mi ofere suficient timp pentru a descărca pe bandă toate produsele. Jumătate de bandă. Decent…și fără timpi morți.

Împăcată și cu acest gând am trecut la următoarea operațiune, cea de a prelua produsele scanate și de a le așeza prin sacoșe, după un algoritm numai de mine știut. (E o operațiune de echipă, în care lucrez cot la cot cu doamna de la casa de marcat. De fiecare data ea se prinde ce fac și își potrivește ritmul de scanare după viteza cu care eu găsesc locul potrivit al fiecărui lucru cumpărat.)

Nici nu am apucat să ne sincronizăm foarte bine că a și venit, în spate, următorul client. Așa se întâmplă la supermarket. Toate merg pe bandă. O doamnă tânără, elegantă, însoțită de un copil de vreo 4-5 ani, drăgălaș și agitat,  a așezat pe bandă cele câteva pachețele pe care le luase.

Coechipiera mea de la casă, văzând-o așa, i-a spus cu blândețe să meargă la colega de alături care tocmai e liberă. M-am întors spre colega. Într-adevăr nu era nimeni la casă și colega aștepta. Ciudat!

Însă, spre uimirea mea și a casieriței, reacția doamnei elegante a întrecut orice așteptare. Citez:

„ Da’ de ce mă trimiți la colega? Nu vrei să muncești, așa-i? Așa vă place să stați degeaba și să luați bani!”

Bombănind și-a agățat copilul cu ciudă și s-a mutat la colega. Evident că cele câteva pachețele au trecut mult mai repede decât jumătatea mea de bandă, așa că, în timp ce eu încă mai socoteam care, cum, în ce sacoșă să pun, doamna a ieșit din magazin…bombănind și trăgând copilul după ea.

Uitându-mă nedumerită în ochii coechipierei mele și ea la fel, într-ai mei, deodată am înțeles.

Percepem lumea doar prin ceea ce suntem. Vedem doar ce e în interiorul nostru și doar asta se reflectă în afară. Dacă nu ne place ce găsim reacționăm prin atac și judecată, gândind că ce am văzut acolo e din vina altcuiva.

Atunci când judecăm, de fapt ne judecăm pe noi. Când atacăm, de fapt ne atacăm pe noi. Prin gânduri de judecată și atac ne răstignim singuri și doar noi suntem cei care suferă.

Cred că asta ne-a transmis Iisus atunci când s-a urcat pe cruce. Fiul lui Dumnezeu este liber, dincolo de orice judecată și atac, pentru că știe Ce și Cine este, iar asta nu-l sperie. Dar cei care judecă și atacă vor rămâne țintuiți pe crucea suferinței lor, pe care chiar ei au ales să o ridice.

Asta nu ar fi așa o mare problemă, pentru că în general ne place să suferim. Ceea ce însă nu știm este că, judecând și atacând, pierdem oportunități. Pierdem șansa de a mai vedea binecuvântările pe care le primim exact prin cei pe care îi judecăm și-i atacăm.

Să avem Sărbători luminate!

Dansul

dreamstime_xs_21502397.jpg

A pășit cu sfială pe dalele reci ale templului din Philae. Basoreliefuri impunătoare ale Zeiței și ale Zeului vorbeau despre legenda care a fascinat-o de când era copil.

Își dorea să fie la fel ca Zeița – impunătoare și totuși blândă, puternică și magică, plină de devotament și de iubire. Așa ar trebui să fie iubirea. O capacitate imensă de a te pune în slujba celui care este jumătatea ta, de a te dedica în totalitate devenirii lui. Ce poate fi mai înălțător? Cu siguranță asta ar fi transformat-o și pe ea. Împreună ar deveni astfel un întreg, zeu și zeiță, fericiți până la sfârșitul veacurilor.

Preotesele stăteau așezate în cerc, acoperite cu văluri țesute cu fire de aur și argint, atât de fine cum nu mai văzuse niciodată.

A intrat în cerc.

Preotesele au pornit dansul magic, unduind-și șoldurile și vălurile în jurul ei. Atrasă în dans, a început să se miște la fel ca ele, frenetic  și amețitor, până când nu a mai simțit pământul sub tălpi.

A prins vălurile și s-a înfășurat cu ele,  devenind una cu modelul zeiței pe care a jurat că o va aduce, prin ea, în lume.

 

S-au întâlnit la fântână. De o frumusețe angelică, părea trist și pierdut. În interiorul lui clocotea o putere imensă, care dacă ar fi fost adusă la lumină ar fi transformat lumea. Iar ea ar fi putut fi, alături de el, stăpâna lumii – Zeiță.

L-a luat de mână și l-a acoperit cu vălul, pornind dansul magic, unduindu-se în jurul lui până când nu a mai simțit pământul sub tălpi. Când vălul atingea o parte din trupul lui, aceasta se transforma în flacără. A dansat ani și ani, fără să mai știe de ea, până când l-a transformat cu totul în flacără. Apoi în scrum.

Privind la mormanul de cenușă s-a întrebat, mirată,  unde greșise. Poate  s-a unduit  prea repede, iar el nu a avut vreme să prindă pașii…

A încercat, din nou și din nou, cu alți bărbați triști și pierduți, potențiali zei. Prinși în dans, toți se transformau în scrum.

Obosită și dezamăgită s-a întors la templu. Preotesele stăteau așezate în cerc. A pășit hotărâtă  în mijlocul lor, dezvelindu-se de vălurile care îi promiteau putere și strălucire.

Razele soarelui i-au luminat trupul gol. Când căldura a cuprins-o cu totul o lumină argintie a țâșnit din interiorul ei, unindu-se cu razele aurii ce o scăldau.

Deasupra preoteselor așezate în cerc, unduindu-se lin, era acum chiar ea un dans de lumini aurii și argintii, împletindu-se armonios. Puternică, grațioasă și maiestoasă a devenit  deodată zeița lumii ei. Atunci a înțeles. Iubirea nu este despre sacrificiu. Nu este despre jumătăți ce se vor transformate și potrivite.

Iubirea este despre întregi ce dansează goi, unduindu-se lin și armonios, creând împreună alți pași nemaipășiți de nimeni până la ei.