Ariciul

Pe când stăteam, la ceas de seară și în colț de drum la o vorbă cu prietena mea, dintr-un tufiș a răsărit , pe neașteptate, un arici. Așa ca toți aricii, mic, țepos, lent și ușor dezorientat. Cum nouă ne plac mult aricii, ne-am bucurat mult să-l vedem și să-i urăm drum bun. Am înțeles că nu are timp de irosit cu noi, angajat fiind in traversarea străzii, pentru a ajunge în grădina blocului, pesemne la familia lui. Ne-am asigurat chiar că drumul e liber, că nu trec mașini și ariciul e în deplină siguranță. Aparent în siguranță pentru că, deodată, din spatele aceluiași tufiș a sărit un fel de monstru, o namilă de femeie care s-a repezit cu pietre după ariciul nostru pașnic. Țipând de mama focului la el, aruncând fără noimă și fără să-l nimerească, l-a urmărit până a trecut strada și, mai apoi, în grădină. Mute de uimire am privit amândouă dezlănțuirea plină de ură până în momentul în care ne-am dezmeticit și am realizat că zgripțuroaica îl voia mort. Să vadă sânge curgând pe stradă! Am strigat atunci la ea să-l lase în pace, că e doar un arici nevinovat care nu deranjează pe nimeni, de altfel chiar folositor. Femeia, consternată că a fost văzută s-a opintit, s-a întors, a început să bâlbâie:

„Arici!!??? Nici n-am văzut ce e! Am crezut că-i șobolan!”

Confuză, mormăind în barbă a plecat, renunțând la gândul ucigaș.

Din cele mai vechi timpuri ariciul este un simbol al înțelepciunii, al viziunii și intuiției, fiind considerat sfătuitorul lui Dumnezeu la Facerea Lumii. Tot de pe atunci șobolanul a fost așezat la polul opus, evocând murdăria, distrugerea, opulența și avariția. Este simbolul minții cu pofta ei nestăvilită de a căuta hrană în lumea materială. Și unul și altul sunt creaturi ale Pământului cu scopuri bine definite, pentru că și lumina și întunericul sunt părți ale creației.

Ce anume însă ne poate face pe noi, oamenii să confundăm un arici cu un șobolan? Un înțelept cu un ignorant? Intuiția cu mintea?

Perspectiva noastră asupra lumii este dată de ceea ce suntem noi pe interior. De cele mai multe ori vine din ceea ce refuzăm să vedem că suntem, de ceea ce judecăm sau respingem. Lumea este oglinda noastră în care ne reflectăm cu o fantastică precizie. Acțiunile noastre în lume arată felul în care ne cunoaștem, ne acceptăm, ne iubim, felul în care suntem dispuși să manifestăm cea mai bună parte a noastră sau, din contră, pe cea mai întunecată.

Când ne urâm pentru că ne vedem plini de păcate, pofte, neputințe e foarte posibil să vedem o lume mizerabilă și meschină în care, chiar și pe mesagerul lui Dumnezeu îl percepem ca dușman. Ba mai mult, pentru că el ne poate arăta mizeria din noi, vrem cu tot dinadinsul să-l stârpim, să-l călcăm în picioare, să-l facem să dispară de pe fața Pământului sperând că odată cu el va dispărea și durerea noastră. Aruncăm cu pietre în el, în imaginea noastră despre noi, țipând că vrem o lume curată. De fapt ne țipăm neputința știind în adâncul sufletului că vedem ceea ce nu vrem să ne asumăm.

Cum ar fi dacă, visând la o lume curată, am fi conștienți de reflexiile noaste în lume? Dacă ne-am deschide inima și am îmbrățișa cu iubire orice experiență de viață, conștientizând că este oportunitatea noastră de a ne cunoaște și de a alege ce vrem să fim?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s