Ghost rider

Săptămâna trecută am fost să fac ITP-ul la maşină. Ceea ce părea o treabă plictisitoare pe care mai bine ar face-o altcineva, s-a dovedit a fi o experiență interesantă, încă o dovadă că Universul ne vorbeşte în cele mai bizare moduri.
Verificarea tehnică a durat puțin mai mult decât ar fi fost necesar, nu pentru că maşina ar fi avut ceva, ci pentru că domnul care a făcut inspecția a ținut morțiş să-mi recomande un film a cărui nume nu şi-l amintea. Ştia cine a jucat, anul filmului, o mulțime de date şi amanunte pe baza cărora a căutat pe net, însă făra prea mult succes. Într-un final, pentru că mă grăbeam, l-am rugat să-mi povestească, pe scurt, subiectul filmului. A zis aşa:
Nicholas Cage, în rolul lui Blaze, din iubire şi dedicare față de tatăl lui, a făcut un pact cu Diavolul ca să-și salveze tatăl aflat pe patul de moarte, în urma unui accident de motocicletă. Tatăl şi-a revenit, dar a murit la următorul accident. Blaze, plin de durere şi revoltă a fost nevoit să respecte condițiile pactului şi să devină slujitor al forțelor întunericului, luptător într-o luptă care nu era a lui. Ghost rider, Nicholas Cage, 2007 ( am găsit filmul!).
Nu m-am uitat la film, recunosc şi îmi cer iertare domnului de la ITP, dar la scurt timp după asta am avut acel AHA care s-a cerut împărtăşit.

Mulți dintre noi deja ştim că nu suntem pe aici nici la distracție, nici la a face o casă, o familie, a avea un serviciu şi a ieşi la pensie. Toate astea pot fi calea (sau nu), însă în nici un caz țelul. Țelul este de a ne redescoperi pe noi, cei adevărați, fără roluri, fără măști…nacked, iar pentru asta căutăm şi la un moment dat găsim cel mai potrivit drum. Pentru că suntem unici şi calea noastră e unică, chiar dacă direcția este aceeaşi pentru toți – dinspre întuneric spre lumină. Asta spune clar că oricum ar fi, întâi coborâm în întuneric după care, cu perseverență și multă muncă, ne îndreptăm spre lumină. Scopul vieții este însăşi calea, care se constituie ca o înşiruire de alegeri ce au menirea de a se transforma pe parcurs, din inconştinte în conştiente.
În spatele alegerilor sunt întotdeauna intențiile, care de obicei sunt bune. Pentru că da, nimeni nu vrea să facă rău.
O vorbă din popor spune însă că drumul spre iad este pavat cu bune intenții şi uite aşa ne putem trezi în cele mai deznădăjduite situații, ce par fără ieșire, deşi noi am vrut şi vrem ca totul să fie bine pentru toți. Asta cu binele pentru toți e deja cu un picior in the dark side, pentru că abia de desluşim care e binele nostru. De unde să-l mai ştim şi pe al tuturor.
Ne putem trezi înlănțuiți, din prea multă „iubire”, din dorința de a ajuta sau a salva, sau din ideea fixă că noi am găsit o cale și asta, singura, e cea mai bunā. Sunt acele manifestări ale egoului spiritual, mult mai perverse şi subtile decât manifestările clasice de ură, mândrie, judecată şi toate cele cu care ne mai luptăm noi pe față.
Doar că prea multă iubire se poate transforma în lipsă de iubire atunci când ne ținem agățați de oameni cu care nu mai rezonăm. E lipsă de iubire atunci când nu dai drumul la ceea ce e necesar să plece, mai exact ataşament, adică un pact nefericit.
Dorința de a ajuta sau salva cu orice preț este, după cum zice și filmul, un act de vânzare-cumpărare păgubos. Este o încălcare de liber arbitru, care nu rezolvă problema ce noi o vedem problemă, nici nu salvează pe nimeni, în schimb ne face părtaşi a unor destine pe care nu suntem chiar atât de convinşi că le putem duce. Nu că nu am fi puternici, dar nu sunt ale noastre şi asta înseamnă că de pe drum am luat-o prin păstăi.
Iar dacă noi am găsit căi care ni se potrivesc, să fim recunoscători, să mergem bucuroși înainte şi să nu trâmbițăm fără măsură cum că „asta e calea!”. Că orice cale are colțuri, cotloane și ne putem trezi la un moment dat într-o fundătură din care nu ne mai putem întoarce pentru că în spate e blocat de cei pe care i-am tras după noi. Mai înțelept este să mergem în linişte, armonie, echilibru, iar cei care se vor simți inspirați de starea noastră ni se vor alătura de bună voie. Şi nu, nu suntem chiar pe cale când avem boli sau ne simțim blocați în ițele propriilor alegeri. Atunci e cel mai bine să ne verificăm gps-ul.
Până la urmă important este să lăsăm drumurile și alegerile libere, păstrându-ne doar intenția curată. De fiecare dată când suntem la o răscruce, când vrem să spunem ceva, să facem ceva, să ajutăm pe cineva sau doar să ne dăm cu părerea legat de ce fac alții e bine să ne punem întâi o întrebare simplă: „Ce aş face acum, EU cel care sunt cu adevărat?” şi să aşteptăm preț de câteva minute răspunsul venit din linişte. E un preț mult mai mic comparativ cu prețul alegerilor făcute din obişnuință, din aliniere cu lumea sau din dorința de a ieşi în față. Putem fi siguri că adevăratul EU nu ne va trăda niciodată și nu ne va împinge pe căi ocolite. Astfel vom putea menține o cale, a noastră, pe care nu ne-o garantează nimeni ca fiind lină și umblată, dar pe care măcar vom merge liberi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s