Tiraniada

Se pare că într-adevăr, așa cum spun din ce în ce mai mulți, trăim vremuri unice, de schimbare. Un timp în care poveștile noastre de viață ne aduc față în față cu noi și ne invită să facem o alegere. De fapt asta e dintotdeauna, însă acum suntem parcă mai conștienți, iar mesajele sunt tot mai clare.

Ca să nu o lungesc până intr-atât încât să-mi pierd chiar și eu interesul față de ce vreau să istorisesc, voi trece direct la subiect.

Subiectul poveștilor din ultima perioadă: TIRANIA…

sau despotism, dictatură, oricum vrem să-i spunem, pentru că de fapt înseamnă același lucru – a conduce prin forță. Exact opusul lidership-ului despre care vorbesc astăzi mulți lupi în blană de oaie.

M-am lovit de-a lungul vieții, direct sau indirect de manifestări ale tiraniei și, ca orice om care se uită mai întâi la el în ogradă m-am întrebat: „Sunt eu un soi de tiran?” , sau „sunt o victimă, adică cealaltă față a monedei care arată că de fapt sunt același lucru, un alt soi de tiran?”.

Da, se pare ca într-o măsură mai mare sau mai mică, toți suntem puțin tirani. Cu cei mai „mici” de prin jur, sau cu noi. Depinde de direcția în care privim.

Tirania este o manifestare a autorității atunci când pălăria e prea mare pentru tine. Sau așa percepi, pentru că te simți slab, neputincios, neajutorat și nu vrei să recunoști asta. Furios pe condiția ta, tuni și fulgeri spre toți cei care, printr-un concurs de împrejurări, îți sunt pe o poziție inferioară. Aceștia la ràndul lor se simt slabi, neputincioși și nepregatiți, le e frică de rabufnirile furioase și merg pe vârfuri ca nu cumva să deranjeze, riscând să atragă asupra lor toată furtuna.

Evident că, deși pe nivele ierarhice diferite, tiranul și supușii săi sunt exact la fel, legați cu fire invizibile de aceeași suferință.

Aș zice că e o stare de fapt colectivă, de când lumea și pământul, de pe când s-au instalat ierarhiile in trib, de pe când educația s-a făcut cu biciul, iar dorința de putere a omului l-a separat pe acesta de semenii lui și de Dumnezeu.

Tirania își are rădăcina în separare. Acea rupere a omului de Sine, de ceea ce este cu adevărat. Suntem tirani cu noi câtă vreme, de sub zecile de maști pe care ni le-am pus ca să fim acceptați, nu ne mai gasim adevărata față; până când nu scuturăm tot acest balast ca să ne vedem, să ne acceptăm, să ne asumăm; până când avem nevoie de validare și control.

Eliberarea de tiranie, acest deziderat milenar care pare fără de sfârșit, e doar o schimbare interioară. E o ieșire din luptă, din frică, din furie și o deschidere spre acele posibilități pe care Universul le așterne în fața tuturor celor care au curajul să spună: „Eu sunt.”.

Rezumat – Prima Cheie a Genelor ENTROPIA/PROSPEȚIMEA/FRUMUSEȚEA

dreamstimefree_6451312.jpg

Bazându-ne  pe ceea ce putem observa cu mintea, putem spune că  în Univers energia este într-o continuă mișcare și se îndreaptă de la ordine spre haos. Haosul e starea primordială în care are loc procesul de creație – o explozie de lumină, după care ciclul se repetă.  Procesul  este guvernat de legea entropiei.

Entropia este o măsură  a dezordinii și a lipsei de disponibilitate în sistemele închise. Cu cât e mai mare entropia, cu atât este mai puțină energie disponibilă pentru acțiune. În Universul privit ca un sistem închis, entropia acționează ca o contracție.  Este gaura neagră din gaura albă a creativității, întunericul din care apare lumina și vorbește despre natura polarității în tot ceea ce există. Starea de entropie e o stare de vacuum. Sistemul se reîncarcă, energia retrăgându-se sub formă  de stază. Ceea ce rezultă din proces oferă un mediu subtil pentru dezvoltarea treptată a unui eveniment special.

Aplicată la oameni  (Universuri  în miniatură 🙂 ), entropia se manifestă ca o senzație de amorțeală, de apatie, tristețe, melancolie inexplicabilă. E o retragere în sine, o vreme interioară a introspecției, a lipsei de acțiune care, dacă nu i se opune rezistență, poate deveni  extrem de roditoare. Corpul intră într-un un proces chimic care dacă este lăsat să se desfășoare fără a-i căuta o motivație sau o rezolvare se încheie de la sine.

Pentru ca „ a sta” în cultura noastră este asociat cu lenea și oamenii trebuie să facă tot timpul ceva, tendința este de a opune rezistență unei astfel de stări, mai ales că apare pe neașteptate.

Respingerea poate duce la  depresie – atunci  când colapsul mental este înrădăcinat în frică, sau la stări de hiperactivitate, cu rădăcina în furia apărută din încercarea de a suprima ceea ce se petrece în interior. Ambele stări afectează sănătatea prin efortul  omului de a se mișca în sens opus chimiei propriului corp.

Atunci  când oamenii se deplasează fără dificultate prin procesele chimice de frecvență redusă din interiorul lor, ei rejoacă mitul creației – din întuneric se ivește brusc lumina. Momentul este trăit ca o stare de bucurie, la fel de neașteptată ca și apariția tristeții, și se manifestă printr-o dorință de exprimare animată de un foc interior  – prin artă, prin voce, prin mișcare.  Este ca un dar venit din neant, care poartă marca Prospețimii. Darul Prospețimii adus de starea de entropie căruia nu i se opune rezistență vorbește despre un adevăr etern – creativitatea nu poate fi niciodată controlată. Ea apare pur și simplu, total imprevizibil, plină de vivacitate. E bine ca oamenii creativi, care se bucură de acest dar, pentru care viața este fie pe deplin dedicată fie pe repaus, e bine să cunoască modul în care se desfășoară procesul creativ, să aibă încredere în puterea propriei unicități și sincronizări.

Încercarea de a forța creativitatea prin voință duce la compromisuri uriașe și la dezvoltarea multor tipare negative.

Transcederea  entropiei duce sintropie, care se referă la mișcarea energiei în dimensiuni infinite. În acest câmp se poate experimenta o stare superioară de conștiință, cu rădăcini în lumea contrariilor, exprimată prin frumusețe. Frumusețea răsare din interior și nu are nici o legătură cu perceptele generale și colective despre frumusețe. La acest nivel frumusețea devine sensul vieții și viața sensul frumuseții.  Tot ceea ce există este experimentat ca frumos și proaspăt, fiind înțeles ca expresie creativă unică a vieții. Chiar și starea de umbră este percepută ca frumoasă.Adevărata frumusețe realizată într-o ființă umană presupune o stare de uniune cu întregul.  Ea nu poate fi definită, nici descrisă, pentru că automat ar fi separată  de întreg. Frumusețea nu poate fi înțeleasă cu mintea. Ea își menține unicitatea fără compromis, indiferent de ce se întâmplă.

De fapt frumusețea este adevărata noastră natură și se găsește chiar aici și acum, în fiecare ființă umană.

 

Dincolo de decizie – alegeri

dreamstime_xs_1927154.jpg

La pragul dintre ani, exact atunci când plini de entuziasm ne punem dorințe în timp ce sorbim din cupa de șampanie, în mijlocul străzii un om,  doborât de prea multe dorințe neîmplinite, se leagănă cu o sticlă în mână. Face doi pași înainte, trei înapoi, se uită în jur mirat de loc și situație, iar face doi pași înainte…ca într-un dans grotesc sugerând nehotărârea.  Incapabil să decidă spre o direcție, alege să se oprească din pendulare exact în momentul în care o mașină fixează farurile pe el. Pune sticla la gură și bea însetat, ca o concluzie finală asupra a tot ce se întâmplă.

În prag de an nou, mahmuri prin viață, încercăm ritualic să găsim o direcție mai bună și ne dorim tot binele pe care l-am visat vreodată.  Când dorința se împlinește se întâmplă ca lumina să ne arate exact așa cum suntem și să ne oblige să ne asumăm. Pentru că, deși ne plac poveștile în care broasca se transformă în prinț, lucrul ăsta se poate întâmpla nu atunci când broasca își dorește asta ci când își asumă că e broască dar alege să se transforme  și să urmeze pașii transformării.  Adică, cumva, ajunge la nivelul superior al conștiinței de sine, se vede exact așa cum e și alege să se schimbe.

Secretul transformării este deci să alegem în loc de a decide. Și evident nu e o problemă de dorință, aceasta fiind prin definiție ceva ce nu se vrea împlinit.

Cât timp mintea este conducător al vieții noastre suntem în paradigma unui sistem decizional, bazat pe menținerea siguranței și confortului. Ne dorim o viață mai bună, fericire, împlinire, succes, bogăție, dar nu suntem dispuși să schimbăm nimic în noi. Pentru că siguranța ne-o dă trecutul, singurul cunoscut, proiectăm toate nemulțumirile și neîmplinirile într-un viitor pe care vrem să-l controlăm.  Asta face mintea. Dacă ar fi  pusă în fața experimentării noului, a necunoscutului, ar îngheța de frică. Și ar încerca cu toate forțele să își apere cunoașterea, țesând liniar un nou viitor identic cu ceea ce știe. De ce s-ar aventura în ceva nou? Dacă e o greșeală? Mai bine decide să stăm liniștiți și să trăim viața pe care o știm. Bună, rea e totuși călduță.

Așa cum zic maeștri spirituali însă, dacă vrem să schimbăm cu adevărat ceva, ori suntem reci 😬, ori suntem fierbinți…niciodată căldișori. Iar pentru asta e nevoie de o alegere.

Adevăratele alegeri nu se fac din minte. Ele presupun asumare și credință.

Adevăratele alegeri se fac din Voia Divină. Nu e voia cuiva din afară. E voia noastră, făcută dintr-o vibrație mai înaltă, cea din care ne dăm voie să ne conectăm la inima noastră și să-i auzim chemarea.

Adevăratele alegeri se simt în energie. Simțim undeva, în adâncul ființei, aproape imperceptibil și evident neînțeles pentru minte, ce avem de făcut, spre ce să ne îndreptăm, ce porți avem de deschis. Habar nu avem unde vom ajunge dar știm că asta e calea. Nu mai e nevoie de control și nici de confirmări.

Adevăratele alegeri nu ne duc spre ceva cunoscut, pentru simplul motiv că din moment ce am experimentat ceva nu mai avem nevoie să reluăm lecția…asta evident, dacă am învățat-o.

Adevăratele alegeri deschid posibilități și sincronicități.

Când pășim pe un drum alineat cu Voința Sinelui nostru simțim ușurință. Toate se așează ca prin magie. Vin spre noi oamenii, situațiile, resursele de care avem nevoie. Ne simțim în flux și curgem cu viața. Dansul nostru nu  mai este unul fragmentat, înainte și înapoi, ci un vals lin și elegant. La  fiecare pas făcut ni se arată următorul și, în lumina reflectoarelor pășim încrezători, bucuroși și liberi.

Mila

 

dreamstime_m_52604986.jpg

M-am întrebat adesea de ce există cerșetori. Ce îi face ca, oricât de mult ajutor ar primi, să mai găsească ceva de care să aibă nevoie și, în final, să aleagă același stil de viață. Am trăit experiența asta acum ceva timp când mi-am luat în grijă un astfel de suflet. O amărâtă, alungată de acasă, cu o poveste bine șlefuită și nici o soluție de mai bine. Nu că nu ar fi fost, dar le-a refuza pe toate. În schimb a primit cu umilință jumătate din dulapul meu de haine și pantofi, farfuria zilnică cu mâncare și bani pentru copilul care era pe undeva, niciodată cu ea. Așa, săptămână după săptămână, povestea ei a început să capete culoare și nevoile să fie tot mai mari. Până în ziua în care,  nemulțumită de prea puținii bani primiți, s-a pornind după mine pe stradă, jelindu-se și amenințându-mă cu Dumnezeu.  Am amenințat-o la rândul meu cu poliția și așa s-a rupt lanțul de iubire.

Mila. O manifestare a egoului, care joacă la două capete, punând bazele unei relații. Este produsul golurilor ascunse în sufletele oamenilor.

Cel care cere își plânge continuu de milă. E gol de propria valoare, de sens, de Dumnezeu.  Așteaptă atenție și o soluție din afara sa. Un pansament pe gol, care să i-l ascundă astfel încât să  nu-și mai vadă propria hidoșenie.  Devine dependent de a cere, de acea infuzie de viață – un drog ce îl distruge ușor și sigur pe dinăuntru.  Este agresiv pentru că la căldura pansamentului coace un buboi de furie pe condiția lui, ce se cere spart. În loc de recunoștință va țese subtil, în el, un sentiment al datoriei față de salvatorul lui. Iar asta îi va lega de celălalt cu un lanț invizibil, greu de dus.

Celălalt e milosul. Cel ce se vede superior și își percepe golul ca preaplin. Se simte respins, păcătos și trăiește într-o credința că a găsit metoda să-și încarce sufletul. Are nevoie de validare, un fel de recunoaștere din exterior cum că este generos, plin de iubire, de înțelegere, de acceptare. Atât de plin încât dă pe dinafară, oferindu-i cerșetorului un bănuț sau, după caz, ce cere el – atenție, pansament, plasture, pătură pe oglindă. Ca să țină vie relația dă drogul cu măsură. Azi un leu, mâine un leu…se hrănește din impresia de falsă mulțumire. Își creează un sens despre care crede, cu disperare, că-i este drum spre iertare. Adesea acceptă agresiunea din cealaltă parte ca pe un fel de ispășire.

Relația îi consumă pe amândoi,  adâncind golul și negura, pentru că nu poți să dai din ce nu ești și nici nu poți primi într-un hău pe care îl negi.

Abia când sunt complet epuizați pot vedea. Văd lanțul cu care și-au ferecat puterea, libertatea, demnitatea. Văd aceeași suferință care se manifestă, dual, în fiecare din ei. Atunci apare compasiunea. În lumina ei cerșetorul înțelege că Este și poate, folosind resurse interioare cu care să creeze  schimbare. Milosul devine conștient de potențialul său, își recâștigă stima de sine, iese din paradigma vinovăției și, în sfârșit e capabil să ofere undiță în loc de pește.

 

POSTUL – între obligație și conștiință

post.jpg

 

Iată-ne din nou în perioada aceea a anului în care, deodată, mai avem încă o preocupare – POSTUL.

Magazinele abundă de produse de post.  Rafturi  întregi de salamuri, conserve, prăjituri, pachete și pachețele cu tot ce vrei. Cam tot ceea ce mai deunăzi  era de frupt, azi are o variantă de post.

Postul a devenit comercial și motivațional. Asta se adaugă cumva  datoriei creștine și luptei personale, devenind un soi de aliniere la moda zilei.

Oamenii au diferite motive pentru care țin post. Își dai seama de ele după tonul din spatele cuvintelor „Țin post!”.

E postul evlavios, ținut cu oarece teamă de a nu scăpa ceva greșit în gură sau din gură; e postul la modă, ținut cu grija diversificării meniului și a unei întreceri culinare cu vecinele;  e postul cură de slăbire; e postul încrâncenat, ținut ca metodă de autodepășire, în luptă cu toate poftele spuse și nespuse;  e postul servitute, ținut că așa se face, cu jind și visare ascunsă la cele dulci și lumești; e postul jertfă, ținut cu speranța că greșelile de peste an vor fi șterse și uitate.

E postul centrat pe mâncare, așa cum toată viața noastră se consumă între cele 3 mese de peste zi.

Și totuși de ce ținem post?

Postul este o metodă de purificare spirituală, folosită din cele mai vechi timpuri, în multe culturi și civilizații.  E o metodă de ridicare a vibrației proprii până la un nivel de conștientizare care poate permite transcederea  actualului nivel de conștiință, adică mai exact un mod de a mai face încă un pas în drumul elevării și cunoașterii de Sine.  Este un mod de autovindecare, curățare, aliniere a corpurilor noastre – fizic, mental, emoțional – la adevărul , armonia și pacea Divinului din fiecare.

Postul presupune un act de voință liber consimțită și smerită de a contribui la creșterea nivelului de conștiință personal și colectiv. Că dacă ne ridicăm noi, prin simpla noastră prezență, influențăm structurile cu care interacționăm, deci și pe cei din jurul nostru (dacă aleg asta).

Postul se ține de obicei cu 40 de zile înainte de o mare sărbătoare, pentru ca 40 de zile este necesar ca o nouă vibrație să fie integrată în structurile tuturor corpurilor și, astfel transformați, să putem rezona cu vibrația înaltă a Sărbătorii și să ne încărcăm cu lumină.

Postul  începe cu purificarea corpului fizic, prin eliminarea hranei de origine animală. Animalele, ca orice ființe vii, au și ele un anume nivel de conștiință, mult sub nivelul  a ceea ce trebuie să fie conștiința umană.  Carnea animalului ucis conține în plus, în ea, emoțiile blocate din momentul morții.   Îngerând carne sau produse din animal, acea vibrație influențează vibrația noastră care, prin armonizare, coboară aliniindu-se la nivelul conștiinței animalului.  Este în principal nivelul fricii și instinctului.  Apare o diferență între conștiința și vibrația corpului, care duce în timp la tensiune, anxietate, oboseală și stres. Înlocuind hrana obișnuită cu produse vegetale, vibrația corpului nostru începe să crească de acolo, din punctul în care am coborât. Plantele sunt spirite mult mai elevate, care ne ajută să obținem  mai multă ușurință, satisfacție și o stare de bine a corpului.

Ridicând vibrația corpului fizic, corpul mental începe să se curețe. Gândurile de mânie, de poftă, de dușmănie se transformă, zi după zi. Apar alte perspective și  înțelesuri  ale situațiilor, evenimentelor, interacțiunilor cu ceilalți. Parcă vecinul nu  mai e chiar așa de nesuferit, șeful nu te mai enervează așa tare iar cearta cu partenerul de săptămâna trecută pare să aducă chiar oarece beneficii relației. Se instalează o liniște, o pace interioară care domolește emoțiile. De unde țandăra sărea la orice vorbă sau părere, acum putem să privim cu înțelegere punctul de vedere al celuilalt. Și uite așa, zi după zi, devenim tot mai apropiați de esența noastră, cunoscându-ne în variantele noaste mai înalte. De aici putem alege să trăim în continuare manifestânu-ne în forma noastră elevată  sau să ne cufundăm, din nou, în cotidian.

Știind toate astea înțelegem că postul e mai mult decât un regim alimentar. Este o perioadă în care alegem un nou mod de viață când atenția noastră se îndreaptă de la burtă, la ceea ce gândim și ce simțim. Ne ajutăm de o hrană mai ușoară ca să ne curățăm mintea pe care ne propunem să o direcționăm spre alinierea cu nivelele înalte de conștiință, ale păcii și iubirii.

Când reducem postul la ceea ce mâncăm și suntem în permanență într-un control vehement a ceea ce înghițim, cu o totală lipsă de prezență legat de ceea ce emitem, nu reușim decât să menținem stările joase de frică la care adăugăm vinovăția că am scăpat pe gât un biscuite cu lapte. Când mâncăm un conglomerat de aditivi cu iz de diverse, tânjind la gustul de mici și fleică pe grătar, intrăm pe tărâmul frustrării și rușinii care ne face foarte irascibili, departe de nivelul sfințeniei la care visăm.

Mult mai potrivit este să folosim această perioadă pentru a ne îndrepta spre noi, făcând acea muncă interioară de curățare mentală și emoțională, cu mai puține dorințe, nevoi și plăceri și cu mai mult spirit ecologic. Pentru că, așa cum chiar Iisus a spus „Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă. De are cineva urechi de auzit să audă.”

Ghost rider

Săptămâna trecută am fost să fac ITP-ul la maşină. Ceea ce părea o treabă plictisitoare pe care mai bine ar face-o altcineva, s-a dovedit a fi o experiență interesantă, încă o dovadă că Universul ne vorbeşte în cele mai bizare moduri.
Verificarea tehnică a durat puțin mai mult decât ar fi fost necesar, nu pentru că maşina ar fi avut ceva, ci pentru că domnul care a făcut inspecția a ținut morțiş să-mi recomande un film a cărui nume nu şi-l amintea. Ştia cine a jucat, anul filmului, o mulțime de date şi amanunte pe baza cărora a căutat pe net, însă făra prea mult succes. Într-un final, pentru că mă grăbeam, l-am rugat să-mi povestească, pe scurt, subiectul filmului. A zis aşa:
Nicholas Cage, în rolul lui Blaze, din iubire şi dedicare față de tatăl lui, a făcut un pact cu Diavolul ca să-și salveze tatăl aflat pe patul de moarte, în urma unui accident de motocicletă. Tatăl şi-a revenit, dar a murit la următorul accident. Blaze, plin de durere şi revoltă a fost nevoit să respecte condițiile pactului şi să devină slujitor al forțelor întunericului, luptător într-o luptă care nu era a lui. Ghost rider, Nicholas Cage, 2007 ( am găsit filmul!).
Nu m-am uitat la film, recunosc şi îmi cer iertare domnului de la ITP, dar la scurt timp după asta am avut acel AHA care s-a cerut împărtăşit.

Mulți dintre noi deja ştim că nu suntem pe aici nici la distracție, nici la a face o casă, o familie, a avea un serviciu şi a ieşi la pensie. Toate astea pot fi calea (sau nu), însă în nici un caz țelul. Țelul este de a ne redescoperi pe noi, cei adevărați, fără roluri, fără măști…nacked, iar pentru asta căutăm şi la un moment dat găsim cel mai potrivit drum. Pentru că suntem unici şi calea noastră e unică, chiar dacă direcția este aceeaşi pentru toți – dinspre întuneric spre lumină. Asta spune clar că oricum ar fi, întâi coborâm în întuneric după care, cu perseverență și multă muncă, ne îndreptăm spre lumină. Scopul vieții este însăşi calea, care se constituie ca o înşiruire de alegeri ce au menirea de a se transforma pe parcurs, din inconştinte în conştiente.
În spatele alegerilor sunt întotdeauna intențiile, care de obicei sunt bune. Pentru că da, nimeni nu vrea să facă rău.
O vorbă din popor spune însă că drumul spre iad este pavat cu bune intenții şi uite aşa ne putem trezi în cele mai deznădăjduite situații, ce par fără ieșire, deşi noi am vrut şi vrem ca totul să fie bine pentru toți. Asta cu binele pentru toți e deja cu un picior in the dark side, pentru că abia de desluşim care e binele nostru. De unde să-l mai ştim şi pe al tuturor.
Ne putem trezi înlănțuiți, din prea multă „iubire”, din dorința de a ajuta sau a salva, sau din ideea fixă că noi am găsit o cale și asta, singura, e cea mai bunā. Sunt acele manifestări ale egoului spiritual, mult mai perverse şi subtile decât manifestările clasice de ură, mândrie, judecată şi toate cele cu care ne mai luptăm noi pe față.
Doar că prea multă iubire se poate transforma în lipsă de iubire atunci când ne ținem agățați de oameni cu care nu mai rezonăm. E lipsă de iubire atunci când nu dai drumul la ceea ce e necesar să plece, mai exact ataşament, adică un pact nefericit.
Dorința de a ajuta sau salva cu orice preț este, după cum zice și filmul, un act de vânzare-cumpărare păgubos. Este o încălcare de liber arbitru, care nu rezolvă problema ce noi o vedem problemă, nici nu salvează pe nimeni, în schimb ne face părtaşi a unor destine pe care nu suntem chiar atât de convinşi că le putem duce. Nu că nu am fi puternici, dar nu sunt ale noastre şi asta înseamnă că de pe drum am luat-o prin păstăi.
Iar dacă noi am găsit căi care ni se potrivesc, să fim recunoscători, să mergem bucuroși înainte şi să nu trâmbițăm fără măsură cum că „asta e calea!”. Că orice cale are colțuri, cotloane și ne putem trezi la un moment dat într-o fundătură din care nu ne mai putem întoarce pentru că în spate e blocat de cei pe care i-am tras după noi. Mai înțelept este să mergem în linişte, armonie, echilibru, iar cei care se vor simți inspirați de starea noastră ni se vor alătura de bună voie. Şi nu, nu suntem chiar pe cale când avem boli sau ne simțim blocați în ițele propriilor alegeri. Atunci e cel mai bine să ne verificăm gps-ul.
Până la urmă important este să lăsăm drumurile și alegerile libere, păstrându-ne doar intenția curată. De fiecare dată când suntem la o răscruce, când vrem să spunem ceva, să facem ceva, să ajutăm pe cineva sau doar să ne dăm cu părerea legat de ce fac alții e bine să ne punem întâi o întrebare simplă: „Ce aş face acum, EU cel care sunt cu adevărat?” şi să aşteptăm preț de câteva minute răspunsul venit din linişte. E un preț mult mai mic comparativ cu prețul alegerilor făcute din obişnuință, din aliniere cu lumea sau din dorința de a ieşi în față. Putem fi siguri că adevăratul EU nu ne va trăda niciodată și nu ne va împinge pe căi ocolite. Astfel vom putea menține o cale, a noastră, pe care nu ne-o garantează nimeni ca fiind lină și umblată, dar pe care măcar vom merge liberi.

Ariciul

Pe când stăteam, la ceas de seară și în colț de drum la o vorbă cu prietena mea, dintr-un tufiș a răsărit , pe neașteptate, un arici. Așa ca toți aricii, mic, țepos, lent și ușor dezorientat. Cum nouă ne plac mult aricii, ne-am bucurat mult să-l vedem și să-i urăm drum bun. Am înțeles că nu are timp de irosit cu noi, angajat fiind in traversarea străzii, pentru a ajunge în grădina blocului, pesemne la familia lui. Ne-am asigurat chiar că drumul e liber, că nu trec mașini și ariciul e în deplină siguranță. Aparent în siguranță pentru că, deodată, din spatele aceluiași tufiș a sărit un fel de monstru, o namilă de femeie care s-a repezit cu pietre după ariciul nostru pașnic. Țipând de mama focului la el, aruncând fără noimă și fără să-l nimerească, l-a urmărit până a trecut strada și, mai apoi, în grădină. Mute de uimire am privit amândouă dezlănțuirea plină de ură până în momentul în care ne-am dezmeticit și am realizat că zgripțuroaica îl voia mort. Să vadă sânge curgând pe stradă! Am strigat atunci la ea să-l lase în pace, că e doar un arici nevinovat care nu deranjează pe nimeni, de altfel chiar folositor. Femeia, consternată că a fost văzută s-a opintit, s-a întors, a început să bâlbâie:

„Arici!!??? Nici n-am văzut ce e! Am crezut că-i șobolan!”

Confuză, mormăind în barbă a plecat, renunțând la gândul ucigaș.

Din cele mai vechi timpuri ariciul este un simbol al înțelepciunii, al viziunii și intuiției, fiind considerat sfătuitorul lui Dumnezeu la Facerea Lumii. Tot de pe atunci șobolanul a fost așezat la polul opus, evocând murdăria, distrugerea, opulența și avariția. Este simbolul minții cu pofta ei nestăvilită de a căuta hrană în lumea materială. Și unul și altul sunt creaturi ale Pământului cu scopuri bine definite, pentru că și lumina și întunericul sunt părți ale creației.

Ce anume însă ne poate face pe noi, oamenii să confundăm un arici cu un șobolan? Un înțelept cu un ignorant? Intuiția cu mintea?

Perspectiva noastră asupra lumii este dată de ceea ce suntem noi pe interior. De cele mai multe ori vine din ceea ce refuzăm să vedem că suntem, de ceea ce judecăm sau respingem. Lumea este oglinda noastră în care ne reflectăm cu o fantastică precizie. Acțiunile noastre în lume arată felul în care ne cunoaștem, ne acceptăm, ne iubim, felul în care suntem dispuși să manifestăm cea mai bună parte a noastră sau, din contră, pe cea mai întunecată.

Când ne urâm pentru că ne vedem plini de păcate, pofte, neputințe e foarte posibil să vedem o lume mizerabilă și meschină în care, chiar și pe mesagerul lui Dumnezeu îl percepem ca dușman. Ba mai mult, pentru că el ne poate arăta mizeria din noi, vrem cu tot dinadinsul să-l stârpim, să-l călcăm în picioare, să-l facem să dispară de pe fața Pământului sperând că odată cu el va dispărea și durerea noastră. Aruncăm cu pietre în el, în imaginea noastră despre noi, țipând că vrem o lume curată. De fapt ne țipăm neputința știind în adâncul sufletului că vedem ceea ce nu vrem să ne asumăm.

Cum ar fi dacă, visând la o lume curată, am fi conștienți de reflexiile noaste în lume? Dacă ne-am deschide inima și am îmbrățișa cu iubire orice experiență de viață, conștientizând că este oportunitatea noastră de a ne cunoaște și de a alege ce vrem să fim?