Mesajul răstignirii

dreamstime_xxl_109887762.jpg

Ca tot creștinul în săptămâna mare, încercând să mă mai luminez puțin, reflectam la mesajul răstignirii. O suferință extremă prin care trebuie să trecem ne dă șansa de a ne mântui? Asta o fi?

Și cum se întâmplă de obicei atunci când vrei să treci peste limitele impuse, ispita nu a întârziat să schimbe gândurile spre ceva mult mai practic și mai lumesc.

Concluzia a fost că dacă merg acum la supermarket pot evita aglomerația din următoarele zile și am șansa de a nu mai trăi pe propria piele relația de invers proporționalitate dintre abisul rafturilor și imensitatea cozilor.  Așa că fără răspunsuri dar cu scop, am trecut direct la acțiune.

S-a dovedit a fi o alegere inspirată.  Atmosfera relaxantă și abundența de produse m-a introdus fix în bucuria cu care tot omul umple coșul, în așteptarea sărbătorilor.  Mă rog, e și asta o temă de reflecție. Tot cu bucurie am constatat că nici la casele de marcat nu e cine știe ce aglomerație. Câte unul, doi cumpărători cam peste tot. Am ales din ochi una din case, una la care durata de închidere a bonului ultimului client să-mi ofere suficient timp pentru a descărca pe bandă toate produsele. Jumătate de bandă. Decent…și fără timpi morți.

Împăcată și cu acest gând am trecut la următoarea operațiune, cea de a prelua produsele scanate și de a le așeza prin sacoșe, după un algoritm numai de mine știut. (E o operațiune de echipă, în care lucrez cot la cot cu doamna de la casa de marcat. De fiecare data ea se prinde ce fac și își potrivește ritmul de scanare după viteza cu care eu găsesc locul potrivit al fiecărui lucru cumpărat.)

Nici nu am apucat să ne sincronizăm foarte bine că a și venit, în spate, următorul client. Așa se întâmplă la supermarket. Toate merg pe bandă. O doamnă tânără, elegantă, însoțită de un copil de vreo 4-5 ani, drăgălaș și agitat,  a așezat pe bandă cele câteva pachețele pe care le luase.

Coechipiera mea de la casă, văzând-o așa, i-a spus cu blândețe să meargă la colega de alături care tocmai e liberă. M-am întors spre colega. Într-adevăr nu era nimeni la casă și colega aștepta. Ciudat!

Însă, spre uimirea mea și a casieriței, reacția doamnei elegante a întrecut orice așteptare. Citez:

„ Da’ de ce mă trimiți la colega? Nu vrei să muncești, așa-i? Așa vă place să stați degeaba și să luați bani!”

Bombănind și-a agățat copilul cu ciudă și s-a mutat la colega. Evident că cele câteva pachețele au trecut mult mai repede decât jumătatea mea de bandă, așa că, în timp ce eu încă mai socoteam care, cum, în ce sacoșă să pun, doamna a ieșit din magazin…bombănind și trăgând copilul după ea.

Uitându-mă nedumerită în ochii coechipierei mele și ea la fel, într-ai mei, deodată am înțeles.

Percepem lumea doar prin ceea ce suntem. Vedem doar ce e în interiorul nostru și doar asta se reflectă în afară. Dacă nu ne place ce găsim reacționăm prin atac și judecată, gândind că ce am văzut acolo e din vina altcuiva.

Atunci când judecăm, de fapt ne judecăm pe noi. Când atacăm, de fapt ne atacăm pe noi. Prin gânduri de judecată și atac ne răstignim singuri și doar noi suntem cei care suferă.

Cred că asta ne-a transmis Iisus atunci când s-a urcat pe cruce. Fiul lui Dumnezeu este liber, dincolo de orice judecată și atac, pentru că știe Ce și Cine este, iar asta nu-l sperie. Dar cei care judecă și atacă vor rămâne țintuiți pe crucea suferinței lor, pe care chiar ei au ales să o ridice.

Asta nu ar fi așa o mare problemă, pentru că în general ne place să suferim. Ceea ce însă nu știm este că, judecând și atacând, pierdem oportunități. Pierdem șansa de a mai vedea binecuvântările pe care le primim exact prin cei pe care îi judecăm și-i atacăm.

Să avem Sărbători luminate!

Dansul

dreamstime_xs_21502397.jpg

A pășit cu sfială pe dalele reci ale templului din Philae. Basoreliefuri impunătoare ale Zeiței și ale Zeului vorbeau despre legenda care a fascinat-o de când era copil.

Își dorea să fie la fel ca Zeița – impunătoare și totuși blândă, puternică și magică, plină de devotament și de iubire. Așa ar trebui să fie iubirea. O capacitate imensă de a te pune în slujba celui care este jumătatea ta, de a te dedica în totalitate devenirii lui. Ce poate fi mai înălțător? Cu siguranță asta ar fi transformat-o și pe ea. Împreună ar deveni astfel un întreg, zeu și zeiță, fericiți până la sfârșitul veacurilor.

Preotesele stăteau așezate în cerc, acoperite cu văluri țesute cu fire de aur și argint, atât de fine cum nu mai văzuse niciodată.

A intrat în cerc.

Preotesele au pornit dansul magic, unduind-și șoldurile și vălurile în jurul ei. Atrasă în dans, a început să se miște la fel ca ele, frenetic  și amețitor, până când nu a mai simțit pământul sub tălpi.

A prins vălurile și s-a înfășurat cu ele,  devenind una cu modelul zeiței pe care a jurat că o va aduce, prin ea, în lume.

 

S-au întâlnit la fântână. De o frumusețe angelică, părea trist și pierdut. În interiorul lui clocotea o putere imensă, care dacă ar fi fost adusă la lumină ar fi transformat lumea. Iar ea ar fi putut fi, alături de el, stăpâna lumii – Zeiță.

L-a luat de mână și l-a acoperit cu vălul, pornind dansul magic, unduindu-se în jurul lui până când nu a mai simțit pământul sub tălpi. Când vălul atingea o parte din trupul lui, aceasta se transforma în flacără. A dansat ani și ani, fără să mai știe de ea, până când l-a transformat cu totul în flacără. Apoi în scrum.

Privind la mormanul de cenușă s-a întrebat, mirată,  unde greșise. Poate  s-a unduit  prea repede, iar el nu a avut vreme să prindă pașii…

A încercat, din nou și din nou, cu alți bărbați triști și pierduți, potențiali zei. Prinși în dans, toți se transformau în scrum.

Obosită și dezamăgită s-a întors la templu. Preotesele stăteau așezate în cerc. A pășit hotărâtă  în mijlocul lor, dezvelindu-se de vălurile care îi promiteau putere și strălucire.

Razele soarelui i-au luminat trupul gol. Când căldura a cuprins-o cu totul o lumină argintie a țâșnit din interiorul ei, unindu-se cu razele aurii ce o scăldau.

Deasupra preoteselor așezate în cerc, unduindu-se lin, era acum chiar ea un dans de lumini aurii și argintii, împletindu-se armonios. Puternică, grațioasă și maiestoasă a devenit  deodată zeița lumii ei. Atunci a înțeles. Iubirea nu este despre sacrificiu. Nu este despre jumătăți ce se vor transformate și potrivite.

Iubirea este despre întregi ce dansează goi, unduindu-se lin și armonios, creând împreună alți pași nemaipășiți de nimeni până la ei.

 

 

Nifilim

nifilim.jpg

S-a născut într-un sat de la marginea lumii în care oamenii trăiau liniștiți, într-o monotonie familiară și confortabilă. Bărbații meștereau, tăiau lemne și vânau. Femeile făceau copii și-și petreceau timpul prin jurul casei. Toată viața lor se desfășura în ritmul naturii, într-o buclă fără de sfârșit.

Avea 17 ani . Încă puțin și va intra în buclă. Mama i-a spus că va fi simplu.

„E doar un ritual.”

Asta însă o speria. Își amintea că ritualurile nu sunt chiar așa ușor de trecut.

Cândva, la sânul mamei era cald și mirosea a lapte. Se simțea în siguranță și iubită. Dormea. O mână a smuls-o din moliciunea caldă și a scufundat-o în apă. A scuturat-o și a scufundat-o din nou…încă o dată și încă o dată.  Părea a fi un coșmar, dar frigul a făcut-o să înțeleagă că ce i se întâmplă e real. În timp ce țipa după ajutor a văzut plutind un văl roșu. L-a apucat în grabă și s-a învelit.  S-a încălzit și a revenit la pieptul mamei.

La căldura vălului roșu frica de supraviețuire s-a instalat, vicleană, în sufletul ei. Parcă nici la pieptul mamei nu se mai simțea în siguranță. A învățat că e bine să fie vigilentă. Acum de ce ar crede ce-i spune ea? Se uita la mama și la toate femeile din jur. Aspre și neputincioase priveau  pierdute spre un viitor previzibil.

Ea voia să fie altfel. Era fascinată de înălțimi și ambiția de a zbura o rodea pe interior. Da! Voia să zboare…spre alte orizonturi, spre o viață plină de strălucire , de neprevăzut. Sigur, știa că nu poate. Toți i-au spus ca e mică. Și e fată.  Și cu ce își pierde ea toată ziua, să facă aripi din frunze și văluri din pânze de păianjen, nu folosește la nimic.

Plină de speranță a ridicat ochii spre cer. Stelele îți împlinesc dorințele. Așa îi spusese cândva mama. Probabil că dorința mamei a fost să o aibă pe ea și să se învârtă în jurul casei. Cine știe?

Atunci a căzut o stea. Inima i-a tresăltat în piept. Acesta e răspunsul ei…și și-a dorit din tot sufletul să ajungă la steaua ei…sau steaua la ea.

La câteva zile liniștea satului a fost tulburată de străini. Se duceau în munți. Au poposit ca să-și tragă sufletul. Printre ei unul strălucea, misterios,  învăluit în mantie cusută cu fir de aur.

Nifilim. El e steaua ei. A venit să o salveze. Și să o învețe să zboare.

Noaptea, sub vișinul din deal și-au făcut jurăminte. Ea va fi a lui pe veci. El o va scoate de acolo, din plictiseală și monotonie și o va învăța să zboare. De pe cea mai înaltă stâncă a întins mâinile, a închis ochii și s-a aruncat în gol, încrezătoare că el o va susține.

Înainte de a atinge pământul a zărit fluturând un văl portocaliu, ca rupt din soare. L-a prins din zbor și s-a învelit. Pământul, primitor, s-a deschis sub ea, înghițind ambiția și dorința de ei de strălucire. La căldura vălului portocaliu frica de cădere s-a instalat în sufletul ei. În Nifilim nu mai putea avea încredere. Și în nimeni. Dacă nu i-ar fi ascultat aripile din frunze ar fi ajutat-o să zboare, iar pânza de păianjen ar fi prins-o.

S-a ridicat, simțind la picioare strânsoarea lanțurilor care o făceau sclava lui. Pe veci, așa cum jurase.

Încet, acoperită cu cele două văluri, târând lanțurile grele de la picioare, a început să urce muntele, spre stânca pe care stătea el. De fiecare dată când poposea să se odihnească împletea aripi din frunze legate cu fir de pânză de păianjen. Fiecare pas înainte,  plătit scump cu trupul ei, o făcea tot mai puternică, mai sigură pe ea. O lumină creştea din interior ei, tot mai mare și mai mare, arătând-i calea.

Faţă în față cu el și-a dat seama că nu mai era fascinată de strălucirea mantiei lui. Razele din părul ei l-au acoperit, făcându-l să pară slab și palid. I-a zâmbit drăgăstos  și a rupt legământul.

De pe cea mai înaltă stâncă a întins mâinile acoperite cu aripi împletite din  frunze și fir de pânză de păianjen . Zbura! Cu adevărat o învățase să zboare.

Plutind lin, în echilibru, a simțit cum inima i se deschide și o căldură blândă îi învăluie tot corpul. Vălurile s-au desprins și au căzut peste satul uitat de lume în care toți se mișcau în buclă.

Iluzia

dreamstime_xs_73077873.jpg

Când s-a trezit era cu capul în jos, legată de vârfurile cubului cu corzi de argint. Era prinsă ca într-o pânză de păinjen. Cu cât încerca să iasă, cu atât se încurca mai tare. Mișcările au făcut corzile să vibreze, ca o chemare.

Atunci a apărut. Diafană, înfășurată în 7 văluri colorate care se unduiau și se răsuceau amețitor. Părea atât de reală!

„Cine ești?”

 „ILUZIA …i-a răspuns, cu o voce respingător de duioasă. Te voi învăța să privești în față realitatea.”

Dintr-o mișcare a întors cubul. Măcar acum nu mai era cu capul în jos.

„De aici poți să vezi realitatea. Adevărul este minciună, minciuna – adevăr.  Ce Ești este Cine crezi că ești și Cine Ești – Ce crezi că ești.

Cine crezi că ești? Un cub separat de celelalte cuburi prin pereți transparenți,  printre care curge un curent ce te va ține la distanță și te va împinge în față. Competiția. De pe polița pe care ești așezată va trebui să respecți ordinea. Trebuie să știi că polița se va rupe dacă încalci regula. Atunci vei cădea. Deasupra sunt cuburi mai mari, pe polițe mai solide. Poți urca numai pe scara luptei care va distruge tot ce te trage înapoi. Te poți opri numai atunci când vei înțelege și vei ști Ce Ești –Una cu Tot ceea Ce Este.

Ce crezi că ești? Un cub identic cu celelalte cuburi. În tine va fi un gol pe care vei căuta să-l umpli. Din tine spre înafară va curge un izvor nesecat de nevoi, care se va infiltra în cuburile celorlalți și-i va seca. Vei  trage spre tine golul lor. Te vei umple doar când vei înțelege și vei ști Cine Ești – unică prin diferența pe care o faci.”

În inima cubului  a așezat o piramidă.

„Acesta e sufletul tău, care va simți și te va chema.”

În piramidă a așezat 7 semințe.

„Sunt dorințele tale ascunse în suflet. Prin vibrația lor îți vor transmite chemarea. O vei auzi ca o șoaptă, din ce în ce mai slabă, cu cât te adâncești mai mult în realitate. Ca să o auzi va trebui să înțelegi și să știi te întorci cu capul în jos.”

I-a dat 7 văluri, identice cu ale ei.

„Pe măsură ce frica pune stăpânire pe tine, acoperă-te cu câte un văl. Te vei încălzi și vei avea puterea să împingi semințele  mai adânc în suflet. Ca să poți scoate vălul va trebui să înțelegi și să știi cum să domini frica.”

Apoi i-a spus despre cub.

„Cubul e casat ta.

E mărginit de Cer și Pământ. Vei sta cu picioarele pe pământ și cu ochii spre cer, visând. Ai să te ridici doar când vei înțelege și vei ști că poți zbura.

Din spate spre față e timpul. Te poți mișca doar înainte și înapoi, privind în față. Dacă te uiți în spate, vei intra în buclă și trecutul te va urmări. Viitorul se mișcă și se modifică continuu, după gândurile tale. Când întinzi mâna spre el se va îndepărta, împins de idealuri utopice. Ai să poți să-l atingi doar când vei înțelege și vei ști să-l construiești.

În dreapta sunt plusuri. În stânga sunt minusuri. Dacă te înclini pe o parte sau pe alta te vei dezechilibra. Ai sa poți să-ți ții echilibrul doar când vei înțelege și vei ști.”

 „Când te vei naște, vei adormi. Când vei muri, te vei trezi. Ai să poți să te trezești și să te naști doar când vei înțelege și vei ști că ești nemuritoare. Nașterea, moartea, somnul și trezirea sunt alegerile tale. Te vei elibera din cub doar când vei înțelege și vei ști să alegi stând în picioare.”

Dintr-o mișcare a întors cubul , lăsând în urma ei dâre colorate.

Din cub, privind spre infinit s-a văzut o stea printre stele, dansând în cercuri pe o muzică stelară. Atunci a ales – libertatea.

Cubul s-a rotit, incet, până când a uitat tot și a intrat în realiate.

 

 

 

La marginea pericolului

dreamstime_xs_54993734

În lumea Ei este o stea albă, cu irizații pastelate. Este liberă și una cu Tot. Știe ce este. E lumină.

Se mișcă în cercuri prin haos. Când e un punct care se rotește cu viteză, când e infinit care se învârte grațios într-un dans sublim, pe o muzică stelară.

Nu e singură. E înconjurată de infinituri de stele, toate exact ca Ea. E Una cu Ele.

De lângă Ea o stea a căzut.

Unde se duc stelele când cad? Și de ce aleg să cadă?

A fost de ajuns doar gândul întrebării ca să iasă din cerc. O forță a tras-o în unghi drept, spre ceva necunoscut. Întuneric. Vocea din străfunduri a acoperit muzica.

– Ce vrei?

– Să mă cunosc pe mine.

– Știi Ce Ești!…a tunat Vocea.

– Vreau să simt cine sunt. Aleg să simt!

Din beznă a ieșit o sferă albă, rotindu-se în sens invers.

– Pune aici Ce Ești!…a spus Vocea.

A așezat în sferă tot Ce Este Ea cu adevărat.

Sfera s-a rotit și a dispărut în Întuneric.

Din neant a țâșnit un cub roșu care a închis-o. Dintr-odată Universul Ei a devenit un spațiu finit, cu șase pereți, opac.

– Ce e asta?

– FRICA. Așa te vei cunoaște simțind Cine Ești. Ia cheia! Ascunde-o și, când ești pregătită, adu-o inapoi.

Cubul roșu a pornit în jos, desenând linii. Era acum o stea căzătoare.

A ajuns într-o dimensiune în care nimic nu mai era cum știa. Învăluite în ceață argintie a văzut rafturile imense pe care stăteau așezate, în ordine, milioane de cuburi roșii. S-a așezat și ea pe primul raft. Acolo a găsit loc. Apoi a ales.

Când unda a tras-o în jos a simțit pentru prima dată frica. Rece, ca de gheață.

A țipat și a deschis ochii. S-a văzut într-un loc necunoscut, printre ființe necunoscute, care se mișcau în unghiuri și scoteau sunete ascuțite. Oameni.

A auzit de departe Vocea, singura acum familiară.

– Ești pe Pământ. Experimentează-te!

Ani după ani a ales să lupte, să fugă, să se ascundă, să sufere, să cadă la pământ. A încercat să se ridice și a căzut din nou. De fiecare dată când obosea se întorcea în rafturi. La fiecare întoarcere găsea un alt loc liber, mai sus.

Ani după ani FRICA i-a fost maestru, protector, prieten și destin. Când nu mai știa Cine Este, întreba FRICA, iar ea îi mai dădea o mască.

A început să-i placă jocul. Atât de mult încât a devenit creatorul pericolelor pe care le trăia. Le căuta în orice…în oameni, în trăiri, în povești. Pericolul o scotea din când în când din cub și atunci, pentru câteva secunde, zărea în depărtare o sferă albă.

Intr-o zi a înțeles. Libertatea este in sferă. Orice ar fi și orice i-ar lua, trebuie să ajungă la sferă! Asta a ales.

Atunci a început să cerceteze pereții cubului, ca să găsească o fisură prin care să se strecoare afară. Când a atins un unghi al cubului s-a trezit pe marginea pericolului. Nu s-a mai speriat, așa cum făcea de ani și ani. S-a așezat în fața fricii și brusc și-a amintit Ce Este. Când s-a făcut mai mare decât frica o latura a cubului s-a dizolvat. Era însă prinsă de celelalte. Nu mai conta, deja știa ce are de făcut. A simțit pentru prima dată scopul.

Pe rând fiecare latură a cubului s-a dizolvat. Rămasă fără pereți a văzut spațiul. Universul s-a deschis în fața Ei…necunoscut. Încotro să meargă? Ceva a înghețat-o. Era frica de FRICĂ. A recunoscut-o și Acum. S-a făcut mai mare decăt FRICA și a zărit cheia. Ca prin magie, în fața Ei a apărut Întunericul.

– Ce vrei?…a întrebat Vocea

– Am găsit cheia.

– Știi Ce și Cine Ești?

– Sunt o stea. Simt că sunt infinit.

Din Întuneric a ieșit sfera albă. Cheia se potrivea perfect. A deschis sfera și s-a găsit pe Ea.

Dansând liberă în cercuri pe o muzică stelară, dinspre Pământ până la stele și înapoi, una cu Tot, știe că este, dincolo de frică și întuneric…Lumină și Conștiință.