Nifilim

nifilim.jpg

S-a născut într-un sat de la marginea lumii în care oamenii trăiau liniștiți, într-o monotonie familiară și confortabilă. Bărbații meștereau, tăiau lemne și vânau. Femeile făceau copii și-și petreceau timpul prin jurul casei. Toată viața lor se desfășura în ritmul naturii, într-o buclă fără de sfârșit.

Avea 17 ani . Încă puțin și va intra în buclă. Mama i-a spus că va fi simplu.

„E doar un ritual.”

Asta însă o speria. Își amintea că ritualurile nu sunt chiar așa ușor de trecut.

Cândva, la sânul mamei era cald și mirosea a lapte. Se simțea în siguranță și iubită. Dormea. O mână a smuls-o din moliciunea caldă și a scufundat-o în apă. A scuturat-o și a scufundat-o din nou…încă o dată și încă o dată.  Părea a fi un coșmar, dar frigul a făcut-o să înțeleagă că ce i se întâmplă e real. În timp ce țipa după ajutor a văzut plutind un văl roșu. L-a apucat în grabă și s-a învelit.  S-a încălzit și a revenit la pieptul mamei.

La căldura vălului roșu frica de supraviețuire s-a instalat, vicleană, în sufletul ei. Parcă nici la pieptul mamei nu se mai simțea în siguranță. A învățat că e bine să fie vigilentă. Acum de ce ar crede ce-i spune ea? Se uita la mama și la toate femeile din jur. Aspre și neputincioase priveau  pierdute spre un viitor previzibil.

Ea voia să fie altfel. Era fascinată de înălțimi și ambiția de a zbura o rodea pe interior. Da! Voia să zboare…spre alte orizonturi, spre o viață plină de strălucire , de neprevăzut. Sigur, știa că nu poate. Toți i-au spus ca e mică. Și e fată.  Și cu ce își pierde ea toată ziua, să facă aripi din frunze și văluri din pânze de păianjen, nu folosește la nimic.

Plină de speranță a ridicat ochii spre cer. Stelele îți împlinesc dorințele. Așa îi spusese cândva mama. Probabil că dorința mamei a fost să o aibă pe ea și să se învârtă în jurul casei. Cine știe?

Atunci a căzut o stea. Inima i-a tresăltat în piept. Acesta e răspunsul ei…și și-a dorit din tot sufletul să ajungă la steaua ei…sau steaua la ea.

La câteva zile liniștea satului a fost tulburată de străini. Se duceau în munți. Au poposit ca să-și tragă sufletul. Printre ei unul strălucea, misterios,  învăluit în mantie cusută cu fir de aur.

Nifilim. El e steaua ei. A venit să o salveze. Și să o învețe să zboare.

Noaptea, sub vișinul din deal și-au făcut jurăminte. Ea va fi a lui pe veci. El o va scoate de acolo, din plictiseală și monotonie și o va învăța să zboare. De pe cea mai înaltă stâncă a întins mâinile, a închis ochii și s-a aruncat în gol, încrezătoare că el o va susține.

Înainte de a atinge pământul a zărit fluturând un văl portocaliu, ca rupt din soare. L-a prins din zbor și s-a învelit. Pământul, primitor, s-a deschis sub ea, înghițind ambiția și dorința de ei de strălucire. La căldura vălului portocaliu frica de cădere s-a instalat în sufletul ei. În Nifilim nu mai putea avea încredere. Și în nimeni. Dacă nu i-ar fi ascultat aripile din frunze ar fi ajutat-o să zboare, iar pânza de păianjen ar fi prins-o.

S-a ridicat, simțind la picioare strânsoarea lanțurilor care o făceau sclava lui. Pe veci, așa cum jurase.

Încet, acoperită cu cele două văluri, târând lanțurile grele de la picioare, a început să urce muntele, spre stânca pe care stătea el. De fiecare dată când poposea să se odihnească împletea aripi din frunze legate cu fir de pânză de păianjen. Fiecare pas înainte,  plătit scump cu trupul ei, o făcea tot mai puternică, mai sigură pe ea. O lumină creştea din interior ei, tot mai mare și mai mare, arătând-i calea.

Faţă în față cu el și-a dat seama că nu mai era fascinată de strălucirea mantiei lui. Razele din părul ei l-au acoperit, făcându-l să pară slab și palid. I-a zâmbit drăgăstos  și a rupt legământul.

De pe cea mai înaltă stâncă a întins mâinile acoperite cu aripi împletite din  frunze și fir de pânză de păianjen . Zbura! Cu adevărat o învățase să zboare.

Plutind lin, în echilibru, a simțit cum inima i se deschide și o căldură blândă îi învăluie tot corpul. Vălurile s-au desprins și au căzut peste satul uitat de lume în care toți se mișcau în buclă.

Iluzia

dreamstime_xs_73077873.jpg

Când s-a trezit era cu capul în jos, legată de vârfurile cubului cu corzi de argint. Era prinsă ca într-o pânză de păinjen. Cu cât încerca să iasă, cu atât se încurca mai tare. Mișcările au făcut corzile să vibreze, ca o chemare.

Atunci a apărut. Diafană, înfășurată în 7 văluri colorate care se unduiau și se răsuceau amețitor. Părea atât de reală!

„Cine ești?”

 „ILUZIA …i-a răspuns, cu o voce respingător de duioasă. Te voi învăța să privești în față realitatea.”

Dintr-o mișcare a întors cubul. Măcar acum nu mai era cu capul în jos.

„De aici poți să vezi realitatea. Adevărul este minciună, minciuna – adevăr.  Ce Ești este Cine crezi că ești și Cine Ești – Ce crezi că ești.

Cine crezi că ești? Un cub separat de celelalte cuburi prin pereți transparenți,  printre care curge un curent ce te va ține la distanță și te va împinge în față. Competiția. De pe polița pe care ești așezată va trebui să respecți ordinea. Trebuie să știi că polița se va rupe dacă încalci regula. Atunci vei cădea. Deasupra sunt cuburi mai mari, pe polițe mai solide. Poți urca numai pe scara luptei care va distruge tot ce te trage înapoi. Te poți opri numai atunci când vei înțelege și vei ști Ce Ești –Una cu Tot ceea Ce Este.

Ce crezi că ești? Un cub identic cu celelalte cuburi. În tine va fi un gol pe care vei căuta să-l umpli. Din tine spre înafară va curge un izvor nesecat de nevoi, care se va infiltra în cuburile celorlalți și-i va seca. Vei  trage spre tine golul lor. Te vei umple doar când vei înțelege și vei ști Cine Ești – unică prin diferența pe care o faci.”

În inima cubului  a așezat o piramidă.

„Acesta e sufletul tău, care va simți și te va chema.”

În piramidă a așezat 7 semințe.

„Sunt dorințele tale ascunse în suflet. Prin vibrația lor îți vor transmite chemarea. O vei auzi ca o șoaptă, din ce în ce mai slabă, cu cât te adâncești mai mult în realitate. Ca să o auzi va trebui să înțelegi și să știi te întorci cu capul în jos.”

I-a dat 7 văluri, identice cu ale ei.

„Pe măsură ce frica pune stăpânire pe tine, acoperă-te cu câte un văl. Te vei încălzi și vei avea puterea să împingi semințele  mai adânc în suflet. Ca să poți scoate vălul va trebui să înțelegi și să știi cum să domini frica.”

Apoi i-a spus despre cub.

„Cubul e casat ta.

E mărginit de Cer și Pământ. Vei sta cu picioarele pe pământ și cu ochii spre cer, visând. Ai să te ridici doar când vei înțelege și vei ști că poți zbura.

Din spate spre față e timpul. Te poți mișca doar înainte și înapoi, privind în față. Dacă te uiți în spate, vei intra în buclă și trecutul te va urmări. Viitorul se mișcă și se modifică continuu, după gândurile tale. Când întinzi mâna spre el se va îndepărta, împins de idealuri utopice. Ai să poți să-l atingi doar când vei înțelege și vei ști să-l construiești.

În dreapta sunt plusuri. În stânga sunt minusuri. Dacă te înclini pe o parte sau pe alta te vei dezechilibra. Ai sa poți să-ți ții echilibrul doar când vei înțelege și vei ști.”

 „Când te vei naște, vei adormi. Când vei muri, te vei trezi. Ai să poți să te trezești și să te naști doar când vei înțelege și vei ști că ești nemuritoare. Nașterea, moartea, somnul și trezirea sunt alegerile tale. Te vei elibera din cub doar când vei înțelege și vei ști să alegi stând în picioare.”

Dintr-o mișcare a întors cubul , lăsând în urma ei dâre colorate.

Din cub, privind spre infinit s-a văzut o stea printre stele, dansând în cercuri pe o muzică stelară. Atunci a ales – libertatea.

Cubul s-a rotit, incet, până când a uitat tot și a intrat în realiate.

 

 

 

La marginea pericolului

dreamstime_xs_54993734

În lumea Ei este o stea albă, cu irizații pastelate. Este liberă și una cu Tot. Știe ce este. E lumină.

Se mișcă în cercuri prin haos. Când e un punct care se rotește cu viteză, când e infinit care se învârte grațios într-un dans sublim, pe o muzică stelară.

Nu e singură. E înconjurată de infinituri de stele, toate exact ca Ea. E Una cu Ele.

De lângă Ea o stea a căzut.

Unde se duc stelele când cad? Și de ce aleg să cadă?

A fost de ajuns doar gândul întrebării ca să iasă din cerc. O forță a tras-o în unghi drept, spre ceva necunoscut. Întuneric. Vocea din străfunduri a acoperit muzica.

– Ce vrei?

– Să mă cunosc pe mine.

– Știi Ce Ești!…a tunat Vocea.

– Vreau să simt cine sunt. Aleg să simt!

Din beznă a ieșit o sferă albă, rotindu-se în sens invers.

– Pune aici Ce Ești!…a spus Vocea.

A așezat în sferă tot Ce Este Ea cu adevărat.

Sfera s-a rotit și a dispărut în Întuneric.

Din neant a țâșnit un cub roșu care a închis-o. Dintr-odată Universul Ei a devenit un spațiu finit, cu șase pereți, opac.

– Ce e asta?

– FRICA. Așa te vei cunoaște simțind Cine Ești. Ia cheia! Ascunde-o și, când ești pregătită, adu-o inapoi.

Cubul roșu a pornit în jos, desenând linii. Era acum o stea căzătoare.

A ajuns într-o dimensiune în care nimic nu mai era cum știa. Învăluite în ceață argintie a văzut rafturile imense pe care stăteau așezate, în ordine, milioane de cuburi roșii. S-a așezat și ea pe primul raft. Acolo a găsit loc. Apoi a ales.

Când unda a tras-o în jos a simțit pentru prima dată frica. Rece, ca de gheață.

A țipat și a deschis ochii. S-a văzut într-un loc necunoscut, printre ființe necunoscute, care se mișcau în unghiuri și scoteau sunete ascuțite. Oameni.

A auzit de departe Vocea, singura acum familiară.

– Ești pe Pământ. Experimentează-te!

Ani după ani a ales să lupte, să fugă, să se ascundă, să sufere, să cadă la pământ. A încercat să se ridice și a căzut din nou. De fiecare dată când obosea se întorcea în rafturi. La fiecare întoarcere găsea un alt loc liber, mai sus.

Ani după ani FRICA i-a fost maestru, protector, prieten și destin. Când nu mai știa Cine Este, întreba FRICA, iar ea îi mai dădea o mască.

A început să-i placă jocul. Atât de mult încât a devenit creatorul pericolelor pe care le trăia. Le căuta în orice…în oameni, în trăiri, în povești. Pericolul o scotea din când în când din cub și atunci, pentru câteva secunde, zărea în depărtare o sferă albă.

Intr-o zi a înțeles. Libertatea este in sferă. Orice ar fi și orice i-ar lua, trebuie să ajungă la sferă! Asta a ales.

Atunci a început să cerceteze pereții cubului, ca să găsească o fisură prin care să se strecoare afară. Când a atins un unghi al cubului s-a trezit pe marginea pericolului. Nu s-a mai speriat, așa cum făcea de ani și ani. S-a așezat în fața fricii și brusc și-a amintit Ce Este. Când s-a făcut mai mare decât frica o latura a cubului s-a dizolvat. Era însă prinsă de celelalte. Nu mai conta, deja știa ce are de făcut. A simțit pentru prima dată scopul.

Pe rând fiecare latură a cubului s-a dizolvat. Rămasă fără pereți a văzut spațiul. Universul s-a deschis în fața Ei…necunoscut. Încotro să meargă? Ceva a înghețat-o. Era frica de FRICĂ. A recunoscut-o și Acum. S-a făcut mai mare decăt FRICA și a zărit cheia. Ca prin magie, în fața Ei a apărut Întunericul.

– Ce vrei?…a întrebat Vocea

– Am găsit cheia.

– Știi Ce și Cine Ești?

– Sunt o stea. Simt că sunt infinit.

Din Întuneric a ieșit sfera albă. Cheia se potrivea perfect. A deschis sfera și s-a găsit pe Ea.

Dansând liberă în cercuri pe o muzică stelară, dinspre Pământ până la stele și înapoi, una cu Tot, știe că este, dincolo de frică și întuneric…Lumină și Conștiință.